— De unde ai ştiut că sunt eu? întrebă ea.

— Oh… n-am mai văzut o mâţă atât de ţeapănă!

— Şi tu ai fi ţeapăn, dacă ai fi stat toată ziua nemişcat pe un gard! zise profesoara McGonagall.

— Toată ziua? În loc să sărbătoreşti? Am văzut zeci de oameni veseli sărbătorind evenimentul, pe tot drumul până aici!

Profesoara McGonagall pufni supărată:

— Hm! Sărbătorind! Nu crezi că ar fi trebuit să fie mai prudenţi? Chiar şi Încuiaţii şi-au dat seama că se întâmplă ceva! Au spus la ştirile de seară!

Îşi dădu capul pe spate, arătând spre ferestrele întunecate ale sufrageriei familiei Dursley.

— Am auzit cu urechile mele! Mulţime de bufniţe… stele căzătoare… Ei bine, nu-s chiar aşa tâmpiţi, şi-au dat seama. Auzi, stele căzătoare! În Kent! Probabil că e opera lui Dedalus Diggle, numai el e atât de lipsit de cel mai elementar bun simţ!

— Nu-i poţi învinui pentru asta! În ultimii unsprezece ani nu prea am avut motive să ne bucurăm!

— Ştiu prea bine, zise profesoara McGonagall, iritată, dar asta nu înseamnă că trebuie să ne pierdem capul! Au fost de-a dreptul neglijenţi, au apărut pe străzi în plină zi şi măcar să fi fost îmbrăcaţi ca Încuiaţii ăştia! Şi zvonurile pe care le-au răspândit peste tot…

Îi aruncă o privire grăbită lui Albus Dumbledore, ca şi cum s-ar fi aşteptat să-i spună ceva. El nu zise însă nimic, aşa că ea continuă:

— Ce groaznic ar fi dacă în această zi, când Ştim-Noi-Cine se pare că a dispărut, să afle Încuiaţii ăştia despre noi! A dispărut cu adevărat, nu-i aşa, Dumbledore?

— Aşa se pare, slavă Domnului! Vrei cumva puţin şerbet de lămâie?

— Ce să vreau?

— Şerbet de lămâie! Un desert al Încuiaţilor, care îmi place la nebunie!

— Nu, mulţumesc, făcu profesoara McGonagall cu răceală, ca şi cum ar fi zis că nu era momentul pentru şerbet de lămâie. Aşa cum spuneam, chiar dacă Ştim-Noi-Cine a dispărut…

— Dragă Profesore, o întrerupse Albus Dumbledore, cum se face că o persoană cu bun simţ ca tine nu-i poate spune pe nume? Ce-s prostiile astea cu Ştim-Noi-Cine? Spuneţi-i pe nume: Cap-de-Mort!

Profesoara McGonagall îl fulgeră cu privirea, dar cum era ocupat cu şerbetul, Albus Dumbledore păru să nu observe.

— E penibil să spunem Ştim-Noi-Cine, nu văd de ce ne-ar fi teamă să-i pronunţăm numele adevărat.

— Da, n-am avea de ce, admise profesoara McGonagall, pe jumătate exasperată, pe jumătate admirativ. Dar e o situaţie diferită. Fiecare dintre noi ştie că Ştim-Noi… Oh, Cap-de-Mort se temea numai de tine!

— Sunt măgulit, dar ştii prea bine că el avea puteri, pe care eu nu le voi avea niciodată! zise Albus Dumbledore calm.

— Da, numai fiindcă tu eşti prea… nobil, ca să le foloseşti!

— Oh, bine că e întuneric, n-am mai roşit aşa, de când Madam Pomfrey mi-a spus cât de mult îi plac noile mele acoperitori de urechi!

Profesoara McGonagall îl privi scurt şi zise:

— Bufniţele nu-s nimic, faţă de zvonuri. Ştii ce se zice? De ce ar fi dispărut Cap-de-Mort? Ce l-ar fi oprit în cele din urmă?

Se părea că profesoara McGonagall ajunsese la punctul culminant al discuţiei, motivul pentru care îl aşteptase toată ziua, fiindcă nimeni până atunci, pisică ori femeie, nu-l fulgerase cu privirea atât de intens, aşa cum o făcea ea acum. Era clar ca bună ziua că, orice ar fi auzit de la alţii, ea nu avea să creadă decât dacă el, Albus Dumbledore, îi spunea că era adevărat.

Dumbledore era însă foarte ocupat cu şerbetul lui de lămâie, aşa că nu răspunse nimic.

— Se spune, accentuă ea, că Ştim-Noi… Cap-de-Mort ar fi apărut aseară în Peştera lui Godrick, pentru a da de familia Potter. Se mai spune că Lily şi James Potter sunt… sunt… morţi.

Albus Dumbledore plecă privirea, iar ea continuă:

— Nu! Nu, Lily şi James Potter… Nu pot să cred… Nu vreau să cred, Albus!

Dumbledore o bătu pe umăr:

— Lasă… Ştiu… Nu te necăji!

Profesoara McGonagall continuă, cu voce tremurândă:

— Şi asta nu e totul! Se spune că a încercat să-l omoare pe fiul lor, Harry, dar n-a reuşit, n-a putut să-l ucidă pe micuţ. Nimeni nu ştie de ce sau cum, dar se zice că, atunci când a încercat să-l omoare pe Harry, puterile l-au părăsit pe Cap-de-Mort şi de aceea a dispărut!

Dumbledore dădu din cap, mohorât.

— E… E adevărat? întrebă cu sufletul la gură McGonagall. După tot ce a făcut, după câţi a ucis, să nu fi putut să-l omoare pe băieţel? Este uluitor că, din tot ce s-a încercat, tocmai acest lucru l-a oprit pe Cap-de-Mort… Dar cum de o fi supravieţuit Harry?!

— Putem face numai presupuneri, zise Dumbledore, n-o să ştim niciodată cu siguranţă.

Profesoara McGonagall scoase o batistă şi îşi şterse ochii pe sub ochelari. Dumbledore oftă din rărunchi, în timp ce-şi consultă ceasul de aur masiv, pe care îl scosese din buzunar. Ceasul avea douăsprezece limbi şi nici o cifră. În schimb, pe margine se mişcau planete micuţe. Probabil că însemnau ceva pentru Dumbledore, fiindcă puse ceasul înapoi în buzunar şi zise:

— Hagrid întârzie. Bănuiesc că el ţi-a spus că voi fi aici, nu?

— Da! răspunse profesoara McGonagall. Şi bănuiesc că o să-mi spui de ce te afli tocmai în acest loc.

— Am venit să-l duc pe Harry la casa unchiului şi mătuşii lui. Ei sunt singura familie pe care o mai are copilul.

— Doar nu vrei să spui… nu se poate aşa ceva… că e vorba de oamenii care locuiesc aici? exclamă McGonagall, sărind în picioare şi arătând spre casa cu numărul 4. Dumbledore, nu se poate! I-am urmărit toată ziua, sunt complet diferiţi de noi! Şi copilul ăla al lor… A lovit-o cu piciorul încontinuu pe mama lui, urlând că vrea bomboane. Harry Potter să stea aici! Imposibil!

— E locul cel mai bun pentru el, rămase Dumbledore neclintit. Mătuşa şi unchiul lui îi vor explica totul, când se va face mare. Le-am scris o scrisoare.

— O scrisoare? repetă profesoara McGonagall, abia auzit, sprijinindu-se de zid. Cum crezi că poţi explica toate astea într-o scrisoare? Dumbledore, mă uimeşti! Oamenii ăştia n-or să-l înţeleagă niciodată! În curând, o să fie faimos, o legendă vie! Se vor scrie cărţi despre el şi toţi copii îl vor cunoaşte sau vor dori să-l cunoască!

— Exact! replică Dumbledore, uitându-se peste ochelarii lui în formă de semilună. De-ajuns să zăpăcească orice băiat. Faimos, înainte de a putea vorbi sau merge! Faimos pentru ceva despre care habar n-are! Acum vezi şi tu pentru ce este mai bine să locuiască aici până în clipa în care îşi va da seama despre ce este vorba şi va putea face faţă situaţiei!…

Profesoara McGonagall deschise gura să zică ceva, dar se răzgândi, înghiţi în sec şi spuse doar:

— Da, ai dreptate, fără discuţie, dar cum ajunge băiatul aici, Dumbledore?

Privi intens pelerina lui Dumbledore, gândindu-se că poate îl ascunde acolo.

— Îl aduce Hagrid!

— Crezi că e înţelept să-i încredinţezi lui Hagrid o sarcină atât de importantă?

— Garantez cu viaţa mea pentru Hagrid!

— Nu spun că nu are inimă bună, zise profesoara McGonagall cu reproş, dar trebuie să recunoşti că e imprudent uneori. Are tendinţa să… Ce-a fost asta?

Un uruit slab de motor se auzi în apropiere. Crescu în intensitate şi amândoi se uitară într-o parte şi în alta a străzii, să vadă lumini de faruri. Zgomotul se auzi şi mai tare şi cei doi priviră în sus. În clipa următoare, o motocicletă uriaşă coborî din aer şi se opri lângă ei.

Dacă se putea spune că motocicleta era uriaşă, ei bine, ea era nimic pe lângă omul care coborî din ea! Era de două ori mai înalt ca un om normal şi cam de cinci ori mai solid. Era enorm şi cu o înfăţişare sălbatică, iar şuviţele lungi de păr încâlcit şi barba îi acopereau cea mai mare parte a feţei. Avea mâinile cât nişte capace de pe lăzile de gunoi, iar picioarele, încălţate cu cizme, păreau nişte pui de delfin! Iar în braţele lui puternice şi musculoase avea o mogâldeaţă, învelită cu o pătură.

— Hagrid! strigă Dumbledore uşurat. În sfârşit! De unde ai motocicleta asta?

— Am împrumutat-o, domnule profesor Dumbledore, spuse uriaşul, coborând cu grijă de pe motocicletă. De la Sirius Black.

— Ai avut vreo problemă?

— Nu, domnule, casa era distrusă, dar am reuşit să scot copilul, înainte ca locul să fie împânzit de curioşi. A adormit, în timp ce zburam pe deasupra oraşului Bristol.

Dumbledore şi profesoara McGonagall se aplecară să vadă mai bine. Da, băieţelul dormea dus! Pe fruntea lui, sub ciuful de păr negru, se vedea un semn ciudat, ca zig-zagul unui fulger.

— Semnul ăsta e de când…, şopti profesoara McGonagall.

— Da, răspunse Dumbledore. O să aibă cicatricea asta toată viaţa.

— N-am putea face ceva, Dumbledore?

— Chiar dacă aş putea şi tot n-aş face-o! Uneori, şi cicatricele folosesc la ceva. Şi eu am una deasupra genunchiului stâng, care este o hartă perfectă a metroului londonez. Hai, dă-mi-l mie, Hagrid, să ducem lucrurile la bun sfârşit.

Dumbledore îl luă pe Harry în braţe şi se întoarse cu faţa spre casa familiei Dursley.

— Aş putea… Aş putea să îmi iau rămas bun de la el, domnule? întrebă Hagrid, timid.

Şi uriaşul îşi aplecă asupra copilului capul mare şi zbârlit şi îi dădu ceea ce trebuie să fi fost un sărut tare aspru şi ţepos! Apoi, Hagrid începu să scheaune, ca un câine rănit.

— Şşşt! îl certă Profesorul Dumbledore. O să scoli toată casa!

— Scuzaţi-mă, zise uriaşul, scoţând o batistă mare, în care îşi îngropă faţa, suspinând. Mi-e aşa milă de bietul copilaş, cu părinţii morţi şi obligat să trăiască aici, cu Încuiaţii ăştia…

— Da, ai dreptate, e cât se poate de trist, dar stăpâneşte-te, Hagrid, altfel or să ne vadă! zise profesorul Dumbledore şi îl strânse încurajator de mână.

Profesorul Dumbledore păşi peste gardul nu prea înalt şi se îndreptă spre casă. Lăsă copilul în prag, scoase din pelerină un plic şi îl puse în scutecele copilului, apoi se întoarse la cei doi. Cei trei mai priviră o clipă copilul. Umerii lui Hagrid se scuturau de plâns, profesoara McGonagall privea furioasă şi neputincioasă, ochii lui Dumbledore, de obicei atât de vii, îşi pierduseră strălucirea.

— Asta e! zise profesorul Dumbledore. Nu mai avem ce face aici. Să mergem şi să sărbătorim şi noi momentul, împreună cu ceilalţi!

— Da! spuse Hagrid, înfundat. O să-i înapoiez motocicleta lui Sirius. Noapte bună!

Ştergându-şi ochii cu mâneca jachetei, Hagrid se urcă pe motocicletă, ambală motorul şi dispăru cu ea în aer.

— Sper să ne vedem curând, McGonagall, spuse Dumbledore.

Profesoara McGonagall îşi suflă nasul şi acesta fu singurul răspuns.

Dumbledore se întoarse şi se îndepărtă pe strada pustie. La colţul străzii, se opri, îşi scoate bricheta masivă de argint şi aprinse la loc toate luminile de pe stradă. Aleea Boschetelor fu inundată de lumina portocalie şi profesorul Dumbledore putu observa la capătul celălalt al aleii un motan care se strecura pe după colţ. Mai privi o dată la mogâldeaţa de pe prag.

— Mult noroc, Harry! murmură el şi, cu o mişcare bruscă a pelerinei, dispăru.

Aleea Boschetelor rămase tăcută, sub un cer ca cerneala, mângâiată de o adiere plăcută, un loc obişnuit, unde cu greu te-ai fi putut aştepta să se întâmple lucruri ieşite din comun. Harry Potter se mişcă sub pătură, dar nu se trezi. Dormea cu mânuţa pe scrisoare, fără să ştie că era deosebit, că devenise faimos sau că va fi trezit brusc după câteva ore de ţipătul ascuţit al doamnei Dursley, în clipa în care deschidea uşa ca să pună sticlele goale de lapte, şi nu ştia nici că următoarele săptămâni avea să suporte îmbrâncelile şi ciupiturile vărului său, Dudley… De asemenea, nu ştia că în acele clipe, pretutindeni, se închinau cupe cu şampanie în cinstea lui: „În sănătatea lui Harry Potter, băieţelul care a reuşit să supravieţuiască!”

Capitolul II
DISPARIŢIA GEAMULUI

S-au scurs aproape zece ani, de când soţii Dursley s-au trezit cu nepotul lor în pragul casei, dar Aleea Boschetelor se schimbase prea puţin sau chiar deloc. Soarele răsărea tot din faţa aceleiaşi grădini ordonate şi lumina numărul 4 de pe intrarea principală a casei familiei Dursley. Se târa apoi spre sufrageria casei, care rămăsese neschimbată, ca pe vremea când domnul Dursley auzise acele ştiri îngrozitoare despre bufniţe şi alte ciudăţenii. Numai fotografiile de pe cămin arătau cât de mult timp se scursese. Cu zece ani în urmă, fotografiile înfăţişau ceva rotund şi rozaliu, ca o minge de plajă, dar acum Dudley nu mai era un prunc, iar fotografiile arătau un băiat mult prea gras şi blond, călare pe prima lui bicicletă, cu căluşeii, împreună cu mama şi tatăl lui, jucând un joc pe computer, împreună cu tatăl său sau îmbrăţişat şi sărutat de mama lui. Nu exista, totuşi, nici un alt semn că în acea casă ar mai fi locuit vreun băiat.

Şi, totuşi, Harry Potter era acolo, dormind în acel moment, dar nu pentru multă vreme. Mătuşa lui, Petunia, se trezise şi glasul ei ascuţit sfâşie liniştea casei:

— Sus! Scularea! Imediat! Acum!

Harry se trezi speriat. Mătuşa lui ciocăni din nou la uşă.

— Scularea! strigă ea din nou.

Harry îi auzi paşii îndreptându-se spre bucătărie şi în curând auzi şi tigaia sfârâind pe maşina de gătit. Se întoarse cu faţa în sus si se strădui să-şi amintească visul din care fusese trezit aşa brusc. Era un vis frumos. Se făcea că era pe o motocicletă zburătoare. Avea ciudata senzaţie că mai visase o dată aşa ceva.

Mătuşa lui era din nou în faţa uşii:

— Nu te-ai trezit încă?

— Aproape! răspunse Harry.

— Grăbeşte-te, vreau să ai grijă de costiţă să nu se ardă! Vreau ca totul să fie perfect de ziua lui Dudley!

Harry mormăi pe înfundate.

— Ce-ai spus? făcu mătuşa lui, dând buzna în încăpere.

— Nimic, nimic!

Ziua lui Dudley… Cum de uitase? Harry se ridică încetişor din pat şi începu să-şi caute nişte şosete. Găsi o pereche sub pat şi, după ce dădu un păianjen la o parte, şi le puse în picioare. Harry era obişnuit cu păianjenii, deoarece cămăruţa de sub scări era plină de păianjeni, iar el acolo dormea. Se îmbrăcă şi coborî în bucătărie. Aproape că nu se mai vedea masa din cauza cadourile pentru Dudley. Se pare că Dudley primise computerul pe care îl dorea, ca să nu mai vorbim de al doilea televizor şi de bicicleta de curse. Era un mister pentru Harry de ce Dudley îşi dorea atât de mult bicicleta de curse. Dudley era foarte gras şi ura exerciţiile fizice, în afară de cele care presupuneau lovirea adversarului, desigur. Sacul de box favorit al lui Dudley era Harry, dar nu avea prea multe ocazii să-l prindă. Deşi nu părea, Harry era foarte agil. Poate din cauza întunericului de sub scară, dar Harry era foarte mic şi slăbuţ pentru vârsta lui. Şi părea şi mai mic şi slab, din cauza că trebuia să poarte hainele vechi ale lui Dudley care era de patru ori cât el. Harry avea o faţă prelungă, genunchi osoşi şi ochi verzi, strălucitori. Purta ochelari rotunzi, cu rama lipită cu bandă adezivă, din cauza repetatelor lovituri în nas, pe care le primise de la Dudley. Lui Harry nu-i plăcea decât un singur lucru din înfăţişarea sa: cicatricea în zig-zag, amintind de şerpuirea unui fulger. O avea de când se ştia şi îşi amintea că primul lucru despre care o întrebase pe Mătuşa Petunia era de unde avea acel semn.