— Din accidentul de maşină în care şi-au pierdut viaţa părinţii tăi! îi răspunsese Mătuşa Petunia. Şi nu mai pune atâtea întrebări!

„Nu mai pune atâtea întrebări!” asta era regula de aur în casa familiei Dursley, dacă vroiai să ai un trai liniştit.

Unchiul Vernon intră în bucătărie, în momentul în care Harry tocmai întorcea costiţa pe partea cealaltă.

— Piaptănă-te! urlă el, în loc de bună dimineaţa.

Cam o dată pe săptămână, Unchiul Vernon îşi ridica nasul din ziar ca să spună că Harry trebuie să se tundă. Probabil că Harry se tunsese de mult mai multe ori decât oricine din clasa lui, dar degeaba, părul lui creştea repede şi în toate direcţiile.

Harry pusese şi ouăle la prăjit, când Dudley şi mama lui intrară în bucătărie. Dudley semăna mult cu Unchiul Vernon. Avea păr blond şi des, care stătea lins pe fruntea grasă. Mătuşa Petunia spunea adesea că Dudley semăna cu un înger, dar Harry era de părere că Dudley semăna mai degrabă cu un porc cu perucă!

Harry aşeză pe masă farfuriile cu ouă şi costiţă, lucru deloc simplu, dat fiind că nu mai rămăsese cine ştie ce loc. Dudley era ocupat să îşi numere cadourile. Brusc, faţa i se lungi.

— Treizeci şi şase! strigă el, privindu-şi cu reproş mama şi tatăl. Cu două mai puţin ca anul trecut!

— Iubitul meu, nu ai numărat cadoul de la Mătuşa Marge. E aici, sub cadoul ăsta mare, de la mami şi tati!

— Bine, bine! Treizeci şi şapte! zise Dudley, roşu la faţă de mânie.

Harry vedea furtuna apropiindu-se şi îşi puse repede farfuria la adăpost, în cazul în care lui Dudley i-ar fi venit cheful să răstoarne masa.

Mătuşa Petunia mirosise şi ea pericolul, fiindcă zise pe nerăsuflate:

— Şi cu încă două pe care o să le cumpărăm azi, când ieşim la plimbare, cât fac, comoruţa mea? Încă două cadouri, nu?

Dudley căzu pe gânduri câteva clipe. Greu de socotit. Într-un târziu, şopti nesigur:

— Treizeci şi…

— Treizeci şi nouă, scumpul meu! sări Mătuşa Petunia.

— Oh! făcu Dudley şi se lăsă greoi pe scaun, luând pachetul cel mai la îndemână. Bine, atunci!

Unchiul Vernon chicoti încântat şi îl mângâie pe cap:

— Iute la mânie, exact ca şi tatăl lui! Aşa îmi placi, Dudley!

Tocmai atunci sună telefonul şi Mătuşa Petunia se duse să vadă cine era. Harry şi Unchiul Vernon se uitau cum Dudley despacheta bicicleta de curse, camera video, aeroplanul teleghidat, şaisprezece jocuri pe computer, nou-nouţe, şi aparatul video. Tocmai rupea hârtia cu care era învelit un ceas de mână de aur, când apăru Mătuşa Petunia, furioasă, dar şi îngrijorată.

— Veşti proaste, Vernon! Doamna Figgs şi-a rupt piciorul, aşa că nu-l mai poate lua, zise ea şi arătă spre Harry.

Dudley căscă gura îngrozit, dar inima lui Harry tresaltă de bucurie. În fiecare an, de ziua lui Dudley, părinţii îl luau, pe el şi pe un prieten de-al lui, să-l distreze la bâlci, la cinematograf sau să le dea hamburgeri. Pe Harry îl lăsau întotdeauna în grija doamnei Figgs, o bătrână isterică, la două străzi depărtare. Harry ura locul acela care mirosea a varză şi unde doamna Figgs îl obliga să se uite la fotografiile tuturor pisicilor pe care bătrâna le avusese la viata ei.

— Na! Acum ce facem? zise Mătuşa Petunia, privind furioasă spre Harry, ca şi cum el plănuise totul.

Harry ştia că ar fi trebuit să-i pară rău, fiindcă biata doamnă Figgs îşi rupsese piciorul, dar nu era chiar aşa uşor, având în vedere persepectiva care i se deschidea: un an întreg până ce avea să fie nevoit să-i admire iar pe Tibbles, Snowy, Domnul Gheruţe şi Puffy.

— Am putea s-o sunăm pe Marge, sugeră Unchiul Vernon.

— Vorbeşti şi tu, ca să nu taci! Doar ştii că, pur şi simplu, îl urăşte pe Harry!

Adesea soţii Dursley obişnuiau să vorbească despre Harry, ca şi cum acesta n-ar fi fost de faţă sau ca şi cum ar fi fost o formă inferioară de viaţă, un vierme, de exemplu, care nu era în stare să îi înţeleagă.

— Dar prietena aia a ta… Uh, cum o cheamă?… Yvonne?

— E în concediu, în Majorca, spuse cu năduf Mătuşa Petunia.

— Puteţi să mă lăsaţi acasă, îndrăzni Harry, gândindu-se că s-ar putea uita şi el în voie la ce vrea la televizor şi poate chiar să vadă cum merge computerul lui Dudley!

La auzul acestora, Mătuşa Petunia îşi strânse gura pungă, ca şi cum tocmai o obligase cineva să mănânce lămâie.

— Şi la întoarcere să găsim casa o ruină, da? urlă ea.

— Doar n-o să arunc casa în aer! spuse Harry, dar la pereţi, fiindcă nu-l mai asculta nimeni.

— Presupun că nu e o idee bună să-l luăm cu noi la Grădina Zoologică şi să-l lăsăm în maşină, îndrăzni Mătuşa Petunia.

— Nu, nu în maşina mea nouă! N-o să-l las singur în ea! Dudley începu să plângă. De fapt, ăla nu era plâns…

Dudley nu mai plânsese cu adevărat de ani de zile, dar ştia că dacă îşi schimonosea puţin faţa şi scotea nişte urlete, mama lui i-ar fi dat orice pe lume.

— Puişorul lu' mama, nu mai plânge, nu-l lasă mami să-i strice el ziua odorului meu! zise Mătuşa Petunia şi îl îmbrăţişă.

— D-Dar nu v-vreu s-să vină cu nooooi… Întotdeauna ne strică tot chefuuul! se smiorcăi Dudley şi îi aruncă lui Harry o privire răutăcioasă, printre braţele mamei sale.

În acel moment, sună soneria.

— Oh, Doamne, au venit! strigă Mătuşa Petunia.

Şi imediat intrară în încăpere prietenul lui Dudley, Piers Polkiss, şi mama acestuia. Piers era un băiat ciolănos, cu faţa ca de şobolan. El era cel care ţinea adversarul cu mâinile imobilizate la spate şi Dudley îi trăgea pumni. Brusc, Dudley încetă să se smiorcăie.

Jumătate de oră mai târziu, Harry, încă nevenindu-i să creadă ce noroc dăduse peste el, stătea pe bancheta din spate, împreună cu Dudley şi Piers, în drum spre Grădina Zoologică, pentru prima oară în viaţa lui! Mătuşa Petunia şi Unchiul Vernon nu căzuseră de acord în privinţa băiatului, aşa că, în ultima clipă, Unchiul Vernon îl luă deoparte pe Harry şi îl avertiză, apropiindu-şi mult de obrazul copilului faţa lui mare şi congestionată:

— Ţine bine minte, băiete, dacă încerci vreo năzbâtie, cât de mică, te închid în nişa de sub scară până la Crăciun!

— O să fiu cuminte, pe cuvânt! îl asigură Harry.

Dar Unchiul Vernon nu-l crezu. Nimeni nu-l credea niciodată. Adevărul era că adesea se întâmplau de la sine lucruri ciudate în jurul lui Harry, dar era inutil să le fi spus că el nu avea nici o vină.

Într-una din zile, plictisită să vadă că Harry vine de la frizer ca şi cum nici n-ar fi trecut pe acolo, Mătuşa Petunia pusese mâna pe foarfecele de bucătărie şi îi tăiase tot părul, de-l lăsase aproape chel, în afară de un moţ în frunte, care să-i „acopere cicatricea aceea oribilă”. Dudley se stricase de râs pe seama bietului Harry, care nu închisese ochii toată noaptea gândindu-se cum o să se ducă el la şcoală în halul acela. Şi aşa era bătaia de joc a colegilor din cauza hainelor lui mult prea largi şi a ochelarilor peticiţi cu scotch. Dar a doua zi se trezise cu aceeaşi claie pe cap, ca şi cum nici n-ar fi intrat vreodată foarfecă în părul lui. Fusese pedepsit pentru asta şi stătuse o săptămână închis în nişa de sub scară, deşi a încercat să le spună că nu-şi putea explica cum de-i crescuse părul aşa de repede.

Altădată, Mătuşa Petunia încercase să-l forţeze să îmbrace un tricou de-al lui Dudley, pe care acesta nu-l mai purta de foarte mult timp, dar cu cât insistase mai mult să-i tragă pe cap tricoul maro cu rotocoale portocalii, cu atât acesta se făcuse mai mic, până când ajunsese de mărimea unei mănuşi de păpuşă. Norocul lui că Mătuşa Petunia fusese convinsă că puloverul intrase la spălat şi astfel scăpase de pedeapsă.

Mai intrase într-o altă încurcătură, când fusese găsit pe acoperişul cantinei şcolii. Dudley şi gaşca lui îl fugăriseră încontinuu pe Harry, până când băiatul se trezise pe acoperiş, spre marea uimire a celorlalţi, dar şi a lui! Familia Dursley primise o scrisoare foarte tăioasă de la diriginta lui Harry, prin care îi anunţa că nepotul lor se caţără pe clădirea şcolii. Degeaba a tot încercat el, de după uşa nişei în care fusese închis, să-i explice Unchiului Vernon că nu făcuse altceva, decât să sară din spatele unor cutii de gunoi, că nimeni nu-l crezu. Harry era convins că fusese purtat de vânt până pe acoperiş.

Dar astăzi, nu avea ce să se întâmple. Era chiar foarte fericit să petreacă o zi, chiar cu Dudley şi Piers, în afara şcolii, a nişei sale sau a sufrageriei cu miros de varză a doamnei Figgs.

În timp ce conducea, Unchiul Vernon i se plângea Mătuşii Petunia. Aşa obişnuia el, să i se plângă de colegii de serviciu, de Harry, de consiliul de conducere, de Harry, de bancă, de Harry, câteva dintre subiectele lui favorite. Azi, avea ce avea cu motocicletele.

— Aleargă ca nişte maniaci! Şi ce zgomot fac, ca nebunii! izbucnea el, în timp ce era depăşit de câte un motociclist.

— Am visat odată că eram pe o motocicletă zburătoare!

Unchiul Vernon, aproape să intre în maşina din faţă, de revoltat ce era. Întoarse fata lui mare si roşie, ca o sfeclă cu mustaţă, şi şuieră spre Harry:

— MOTOCICLETELE NU ZBOARĂ!

Dudley şi Piers chicoteau.

— Ziceam şi eu… era doar un vis, şopti Harry.

Dar în clipa următoare ar fi dat orice să nu fi zis nimic. Dacă urau ceva mai mult soţii Dursley, în afară de întrebările lui Harry, asta era ca cineva să vorbească despre un comportament anormal, fie în vis, în film sau chiar într-un desen animat. Până şi ideea li se părea periculoasă!

Era o duminică însorită si la Grădina Zoologică era foarte mare aglomeraţie. La intrare, soţii Dursley le cumpărară lui Dudley şi Piers îngheţate mari de ciocolată şi, fiindcă femeia de la intrare îl întrebă pe Harry ce doreşte, îi luară şi lui o acadea ieftină, cu aromă de lămâie. Era bună şi aia, se gândea Harry, uitându-se la gorila din cuşcă. Se scărpina în cap şi arăta întocmai ca Dudley, numai că nu era blondă!

Harry petrecu o dimineaţă splendidă, aşa cum nu-şi mai amintea să fi avut vreodată. Căuta să stea cât mai la o parte din calea unchilor lui şi a lui Dudley şi Piers, văzând că aceştia se cam plictisiseră de animale şi temându-se să nu se reîntoarcă la ocupaţia lor favorită, aceea de a-l lovi pe el. Au mâncat la restaurant şi, când pe Dudley îl apucară năbădăile că friptura lui nu era suficient de mare, Unchiul Vernon îi comandă alta şi îi dădu lui Harry prima friptură a lui Dudley.

Când se gândi mai târziu, Harry îşi dădu seama că ar fi trebuit să i se pară ciudat că totul mersese aşa bine până atunci.

După masă, se duseră să vadă reptilele. În cameră era întuneric şi răcoare, cu vitrine luminate în pereţi, de unde îi priveau tot felul de şopârle şi şerpi care se târau sâsâind peste pietre şi cioturi de lemn. Dudley şi Piers doreau să vadă cobrele veninoase şi şarpele boa uriaş, capabil să omoare un om în încleştarea lui. Dudley descoperi repede locul unde se afla şarpele. Era atât de mare, încât s-ar fi putut înfăşura de două ori în jurul maşinii Unchiului Vernon şi să o transforme într-o grămadă de fiare, dar acum n-avea chef, dormea liniştit. Dudley stătea cu nasul lipit de geam, zgâindu-se la solzii strălucitori.

— Fă-l să se mişte, îi ceru el tatălui său.

Unchiul Vernon bătu în geam, dar şarpele nici nu se clinti.

— Mai fă o dată! ordonă Dudley.

Unchiul Vernon ciocăni mai tare, dar cu acelaşi rezultat.

— Ce plictiseală! mormăi Dudley şi se îndepărtă.

Harry se apropie şi se uită intens la şarpe. Nu s-ar fi mirat să fi murit de plictiseală, bietul de el, sigur-singurel, fără nimeni care să-i ţină companie, numai oamenii aceia enervanţi, care făceau tot posibilul să-l deranjeze. Era chiar mai rău ca în cămăruţa lui, unde nu bătea decât Mătuşa Petunia la uşă, ca să îl trezească. El, cel puţin, se putea plimba prin casă, uneori.

Şarpele deschise brusc ochii somnoroşi şi se ridică, până când privirea lui ajunse la nivelul ochilor lui Harry şi îi făcu repede cu ochiul! Harry căscă ochii. Se uită de jur împrejur, să vadă dacă mai văzuse cineva. Dar nu era nimeni pe-aproape. Se uită la şarpe şi îi făcu şi el cu ochiul. Reptila făcu semn cu capul către Dudley şi Unchiul Vernon şi ridică o privire plictisită de moarte spre tavan, ca şi cum ar fi spus: „Vezi? Aşa mi se întâmplă toată ziua!”

— Cred că trebuie să fie tare plictisitor! îi spuse Harry, de după geam, deşi nu era convins că şarpele îl aude.

Şarpele dădu din cap mulţumit că îl înţelege cineva.

— De unde eşti tu, de fapt? îl întrebă Harry.

Şarpele îşi ridică puţin coada şi arătă spre plăcuţa de lângă vitrină: Boa constrictor, Brazilia.

— Era frumos acolo? continuă Harry.

Şarpele arătă din nou cu coada spre plăcuţă. Harry citi în continuare: Acest exemplar s-a născut şi a fost crescut la Grădina Zoologică.

— Ah, înţeleg, zise Harry. Deci, n-ai fost niciodată în Brazilia!

Şarpele scutură din cap, moment în care un urlet răsună în spatele lui, făcându-i pe amândoi să tresară:

— DUDLEY! DOAMNĂ DURSLEY! VENIŢI SĂ VEDEŢI CE FACE ŞARPELE ĂSTA!

Dudley se rostogoli spre ei, cât de repede fu în stare.

— La o parte! strigă el, dându-i un pumn în coaste lui Harry.

Luat prin surprindere, Harry se prăbuşi pe ciment. Ce s-a întâmplat mai apoi a fost ceva fulgerător, de care nimeni nu şi-a dat seama cu precizie. Într-o clipă, Dudley şi Piers erau cu nasurile lipite de geam, pentru ca în secunda următoare să scoată un urlet de groază.

Harry se ridică de jos şi observă că geamul care ţinea şarpele închis dispăruse! Şarpele îşi desfăşura şi îşi strângea inelele, şerpuind printre oamenii îngroziţi, care se îmbulzeau spre ieşiri. Pe când trecea pe lângă el, Harry ar fi putut să jure că îl auzise sâsâind: „Brazilia, aşteaptă-mă, vin! Mulţumesc, amigo!”

Paznicul reptilelor nu-şi mai revenea din şoc.

— Dar cum? Dar cum? tot repeta el. Cum a dispărut geamul din faţa şarpelui?!

Însuşi directorul Grădinii Zoologice îi făcu un ceai dulce Mătuşii Petunia, tot cerându-şi scuze peste scuze. Piers şi Dudley erau mai mult morţi, decât vii. Atât cât văzuse Harry, şarpele nu le făcuse nimic, şerpuise doar vesel pe la picioarele lor, în drum spre ieşire, dar, odată ajunşi în maşina Unchiului Vernon, Dudley le spuse cum aproape că îl muşcase de picior, în timp ce Piers le spunea cum l-a strâns, gata să-l omoare. Dar partea cea mai groaznică (cel puţin pentru Harry) a fost când, după ce s-a mai calmat, Piers a exclamat: