AAAAAAHH!

Quirrell se rostogoli la pământ, dându-i drumul lui Harry, cu faţa plină de arsuri şi băşici. Şi atunci Harry ştiu că nu-i putea atinge pielea, fără să sufere cumplit. Singura lui şansă era să-l ţină cu mâna pe Quirrell, să-l atingă, pentru a-i provoca suficientă suferinţă, ca să-l împiedice să rostească blestemul.

Harry sări în picioare şi îl apucă de braţ, strângându-l cât putea de tare. Quirrell urla înnebunit, încercând să-l dea la o parte pe Harry. Nici lui Harry nu-i era prea bine. Îl durea capul îngrozitor, cicatricea îi ardea ca focul. Orbit de durere, nu auzea decât urletele lui Quirrell şi strigătele lui Cap-de-Mort; „OMOARĂ-L! OMOARĂ-L!”

Mai auzea şi alte voci în capul lui care îl strigau, îndurerate: „Harry! Harry!”

Simţi că braţul lui Quirrell se eliberează din strânsoarea lui şi vederea i se întunecă. Totul era pierdut… pierdut… pierdut…


* * *

Ceva auriu strălucea deasupra capului său. Hoţoaica aurie! Încercă să o prindă, dar braţele îi erau prea slăbite.

Clipi de mai multe ori. Nu era hoţoaica. Era o pereche de ochelari. Ciudat…

Clipi din nou. Deasupra lui, Dumbledore îi zâmbea blând…

— Bună ziua, Harry, îi zise Albus Dumbledore.

Harry se uită fix la el. Apoi, îşi aduse aminte totul.

— Domnule, Piatra! E la Quirrell! Repede! Domnule…

— Stai liniştit, băiete, râse Dumbledore. Eşti cam în urmă cu evenimentele. Quirrell n-a pus mâna pe Piatra Filozofală!

— Atunci, cine? Domnule profesor, eu am încercat…

— Harry, stai liniştit, te rog! Altfel, Madam Pomfrey o să mă dea afară!…

Harry se mai linişti şi privi în jur. Îşi dădu seama că se afla în spital. Stătea într-un pat cu cearşafuri imaculate, iar pe măsuţa de lângă pat erau atâtea dulciuri, încât te puteai crede într-un magazin de dulciuri.

— Ţi le-au adus prietenii şi admiratorii tăi, zâmbi Dumbledore. Ce s-a întâmplat între tine şi profesorul Quirrell este un mare secret, aşa că îl ştie toată şcoala, normal! Cred că prietenii tăi, domnii Fred şi George Weasley, au vrut să-ţi trimită chiar un scaun de WC! Ca să te distrezi, desigur, dar Madam Pomfrey l-a confiscat imediat, zicând că nu este suficient de igienic!

— De când zac aici?

— De trei zile. Domnul Weasley şi domnişoara Granger or să fie fericiţi că ţi-ai revenit, erau foarte îngrijoraţi.

— Dar, domnule profesor, Piatra…

— Hm, văd că nu pot să te fac să nu te mai gândeşti la ce s-a întâmplat… Ei bine, Quirrell n-a reuşit să o ia de la tine. Am ajuns la timp, ca să împiedic acest lucru, deşi te descurcai foarte bine şi singur, trebuie s-o spun…

— Aţi primit bufniţa de le Hermione?

— Probabil că ne-am încrucişat în aer, la jumătatea drumului, fiindcă nici n-am ajuns bine la Londra, că am avut un presentiment că trebuia să mă aflu în locul de unde tocmai plecasem. În felul acesta, am ajuns la timp, să-ţi dau o mână de ajutor…

— Deci, dumneavoastră m-aţi ajutat…

— M-am temut că s-ar fi putut să fie mult prea târziu…

— Bine că aţi venit, nu mai puteam să-l împiedic multă vreme să ia Piatra…

— Nu m-am temut pentru Piatră, dragul meu, ci pentru tine… Efortul pe care l-ai făcut aproape că te-a ucis. Cât despre Piatră, ea a fost distrusă.

— Distrusă? Dar de ce? Prietenul dumneavoastră, Nicolas Flamel…

— Oh!… Ştii şi despre Nicolas?! zise Dumbledore, încântat. Ai făcut lucrurile cum trebuie, ai cercetat şi ai aflat totul… Ei bine, am stat de vorbă cu Nicolas şi amândoi am ajuns la concluzia că aşa e mai bine.

— Dar asta înseamnă că el şi soţia lui vor muri, nu-i aşa?

— Mai au încă suficient Elixir, ca să-şi pună afacerile în ordine şi apoi, ei, da, vor muri…

Dumbledore zâmbi, văzând uimirea de pe faţa lui Harry.

— Pentru un tânăr, ca tine, aşa ceva poate părea de neacceptat, dar pentru Nicolas şi Pernelle e ca şi cum s-ar duce la culcare, după mult, mult, timp. Piatra Filozofală n-a fost ceva chiar atât de minunat. Doar avere şi o groază de ani de trăit! Din păcate, oamenii aleg mai degrabă aceste două lucruri, oricât de nefericiţi i-ar face…

Harry stătea în pat, negăsind ce să spună. Dumbledore fredonă ceva şi se uită pe tavan.

— Ştiţi la ce m-am gândit, domnule profesor? Acum, că nu mai e Piatra Filozofală, Cap-de… adică, Ştim-Noi-Cine…

— Poţi să-i spui Cap-de-Mort, fără frică. Întotdeauna să spui lucrurilor pe nume. Frica de a rosti numele unui lucru te duce până la urmă la frica de acel lucru, în mod special.

— Ei bine, domnule, Cap-de-Mort va căuta acum alte modalităţi să se reîntrupeze, nu-i aşa? N-a dispărut cu totul…

— Nu, Harry, n-a dispărut… Se ascunde pe undeva, în căutarea altui trup, în care să-şi facă sălaş… Nefiind viu, cu adevărat, nici nu poate fi ucis. L-a lăsat pe Quirrell să moară, n-are milă de supuşii lui credincioşi, cum nu are nici de duşmanii lui. Acum l-ai împiedicat, pentru moment, să se reîntrupeze, şi să sperăm că data viitoare se va instala într-un corp dornic să-l înfrunte într-o bătălie care pare fără sorţi de izbândă sau poate va fi iar împiedicat de cineva şi astfel nu va mai ajunge niciodată în puteri…

Harry dădu din cap, dar se opri repede, că începu iar să-l doară fruntea.

— Domnule, zise Harry mai departe, aş vrea să vă întreb mai multe lucruri, dacă puteţi să-mi răspundeţi… Vreau să ştiu adevărul despre…

— Adevărul! suspină Dumbledore. Ce lucru frumos, dar teribil, în acelaşi timp. Trebuie tratat cu multă grijă. Oricum, o să-ţi răspund la întrebările tale, în afară de cazul în care un motiv foarte serios mă va opri să o fac, şi în acest caz te rog să mă ierţi. Nu vreau să-ţi spun minciuni.

— Ei bine, Cap-de-Mort mi-a spus că a ucis-o pe mama, numai fiindcă a vrut să mă protejeze. De ce vroia să mă omoare?

Dumbledore oftă din toţi rărunchii.

— Din nefericire, asta e o întrebare la care nu îţi pot răspunde. Nu azi şi nu acum. Într-una din zile, o să afli. Nu te mai gândi acum la asta, Harry… Ştiu că nu-ţi place deloc ce auzi, dar va veni o zi când vei fi pregătit şi atunci o să afli.

Harry ştia că degeaba s-ar fi străduit să-l convingă.

— Dar de ce nu putea să mă atingă Quirrell?

— Mama ta a murit ca să te salveze pe tine. Dacă e ceva pe care nu-l înţelege Cap-de-Mort, acel lucru e dragostea. El n-a înţeles că o dragoste atât de puternică, aşa cum a fost cea a mamei tale pentru tine, lasă urme adânci. Nu o cicatrice sau vreun semn vizibil… Dacă ai fost iubit atât de mult de cineva, chiar dacă acea persoană s-a stins demult, dragostea ei te protejează pe vecie. La tine, acest semn e în chiar pielea ta. Din această cauză, Quirrell, lacom şi ambiţios, împărţindu-şi sufletul cu Cap-de-Mort, nu te-a putut atinge. Era o nebunie, pur şi simplu, să vrea să atingă pe cineva marcat de un sentiment aşa puternic.

Dumbledore privea acum cu mare interes o pasăre de pe pervazul ferestrei, pentru a-i da timp lui Harry să-şi şteargă ochii cu marginea cearşafului.

— Şi Pelerina Fermecată, ştiţi cine mi-a trimis-o? întrebă Harry, când reuşi să-şi regăsească vocea.

— Ei, tatăl tău mi-a lăsat-o mie în păstrare, iar eu m-am gândit că a venit timpul să ţi-o dau. Hm, lucruri folositoare, făcu domnul Dumbledore cu ochiul. Tatăl tău o folosea numai când vroia să mai ia ceva din frigider pe furiş!

— Şi mai e ceva…

— Hai, zi…

— Quirrell şi Plesneală…

— Profesorul Plesneală, Harry.

— Da, mă scuzaţi. Quirrell zicea că profesorul Plesneală mă ura, numai fiindcă îl urâse şi pe tatăl meu. E adevărat?

— Ei, nu se urau, chiar… Se detestau… Ceva în genul relaţiei tale cu Draco. Apoi, tatăl tău a făcut ceva, pe care Severus nu i l-a iertat niciodată…

— Ce anume?

— I-a salvat viaţa!

— Cum?!?

— Da, zise Albus Dumbledore, visător. E ciudat cum funcţionează mintea omenească, nu-i aşa? Profesorul Plesneală nu s-a împăcat niciodată cu gândul că îi este dator tatălui tău… Cred că de aceea s-a străduit atât să te protejeze tot anul, fiindcă a simţit că aşa se va achita faţă de tatăl tău. Apoi, putea să continue să-l urască liniştit…

Harry se strădui să înţeleagă acest lucru, dar capul începu să îi zvâcnească iar, aşa că se opri.

— Şi ar mai fi ceva, domnule profesor…

— Doar… ceva?!

— Cum se face că Oglinda lui Erised mi-a dat mie Piatra?

— Ah, mă bucur că ai pus întrebarea asta. Asta a fost una dintre ideile mele strălucite. Şi, fiindcă suntem numai noi doi, pot să mă laud puţin: asta spune ceva. Numai cel care dorea să o găsească şi nu să o folosească, putea obţine Piatra Filozofală! Toţi ceilalţi se puteau vedea în oglindă, adunând averi după averi sau bând din Elixirul Vieţii. Uneori, mă mir şi eu cât de profund pot gândi… Gata, ajunge cu întrebările! Îţi propun să începi să ronţăi din dulciurile astea. Ah, câte bunătăţi! Bomboane de la Bertie Boot! Ştii, când eram ca tine, am fost suficient de ghinionist să dau peste o bomboană cu gust de vomă, de am crezut că n-o să mai suport în viaţa mea bomboanele astea… Şi, totuşi, mă dau în vânt după ele… Pot să iau şi eu una?

Domnul Dumbledore zâmbi fericit şi luă o bomboană.

— Ahh! Puah! Iar!


* * *

Madam Pomfrey era o femeie foarte de treabă, dar şi foarte strictă.

— Cinci minute, vă rog, o imploră Harry.

— Nici un minut!

— Dar pe domnul profesor Dumbledore l-aţi lăsat…

— Cred şi eu, el e directorul şcolii! Gata! Acum ai nevoie de odihnă…

— Dar stau doar în pat şi mă uit pe pereţi. Vă rog…

— Bine, bine… Cinci minute numai!

Şi îi lăsă pe Ron şi Hermione să intre.

— Harry!

Hermione era gata, gata, să-i sară iar de gât, dar Harry îi fu recunoscător că se abţinuse la timp, fiindcă durerea din cap tot nu-i dădea pace.

— Oh, Harry am fost convinşi că… Domnul Dumbledore era foarte îngrijorat…

— Toată şcoala vorbeşte numai despre asta. Cum a fost, de fapt?

Era unul dintre cazurile în care povestea adevărată era chiar mai stranie şi palpitantă decât cea mai gogonată minciună. Harry le povesti totul cu lux de amănunte: Quirrell… Oglinda… Piatra… şi Cap-de-Mort. Ron şi Hermione erau publicul perfect. Punctau povestea, în momentele ei mai picante, cu „Ah!” şi „Vai!”, iar când Harry le povesti ce se afla sub turbanul lui Quirrell, urlară de-a binelea.

— Deci, Piatra a fost distrusă? întrebă Ron. Flamel şi soţia lui vor muri în curând?

— Şi eu m-am mirat de asta, dar domnul profesor Dumbledore a spus… Stai, cum a spus? Da, „pentru o minte sănătoasă şi bine organizată, moartea nu este decât pasul spre o nouă aventură!”

— Întotdeauna am spus că-i lipseşte o doagă, făcu Ron.

— Dar vouă, ce vi s-a întâmplat?

— Ei bine, începu Hermione, eu am plecat imediat, după cum ştii, şi mi-a trebuit ceva timp să-l fac pe Ron să-şi vină în simţiri, după care ne-am dus la locaşul bufniţelor şi am trimis-o pe Hedwig să-l anunţe pe domnul Dumbledore. În holul de la intrare, ne-am întâlnit însă cu el. El ştia deja, fiindcă imediat ne-a întrebat: „Harry s-a dus după el, nu-i aşa?” Şi s-a repezit imediat la etajul trei.

— Crezi că ştia şi de-aia ţi-a trimis pelerina tatălui tău şi ţi-a spus despre oglindă şi toate celelalte?! întrebă Ron.

— Ei bine, izbucni Hermione, dacă ştia, daţi-mi voie să vă spun că s-a purtat îngrozitor! Puteai să fii omorât!

— Nu, e un om extraordinar, zise Harry. Cred că, de fapt, a vrut să-mi dea o şansă. Ştia ce facem noi, dar nu ne-a oprit, din contră, ne-a învăţat tot ce ne-ar fi putut ajuta la nevoie. Cred că nu a fost o întâmplare că m-a lăsat să văd cum funcţionează oglinda. A fost ca şi când era convins că am dreptul şi trebuie să-l înfrunt pe Cap-de-Mort…

— Da, domnul Dumbledore este un tip pe cinste, fu de acord Ron. Uite ce-i, trebuie neapărat să te faci bine până la petrecerea de sfârşit de an, adică până mâine! Am pierdut, desigur, iar fiindcă tu ai lipsit de la ultimul meci de Vâjthaţ, am fost întrecuţi şi de Ochi-de-Şoim, dar nu contează, mâncarea trebuie să fie excelentă!

În acel moment, năvăli Madam Pomfrey.

— Aţi stat cincisprezece minute, nu cinci! AFARĂ!


* * *

După o noapte de somn reconfortant, Harry se simţi aproape ca nou.

— Vreau să merg şi eu la petrecerea de sfârşit de an, îi zise el lui Madam Pomfrey, care îi aranja cutiile cu bomboane. Pot? Îmi daţi voie? Vă rooog…

— Hm, profesorul Dumbledore spune că poţi, zise ea pe un ton care lăsa să se înţeleagă că acesta habar n-avea ce pericole se puteau ivi la o petrecere. A venit cineva să te vadă…

— Ce bine! făcu Harry. Cine e?

Hagrid se strecurase pe uşă, în timpul în care Harry stătuse de vorbă cu Madam Pomfrey. Ca de obicei, când se afla în spaţii închise, Hagrid părea enorm. Se aşeză lângă Harry, îi aruncă o scurtă privire şi izbucni în lacrimi.

— Off, suspină el, este numai… din cauza mea… nesocotit, ce sunt… I-am spus diavolului ăluia cum să-l adoarmă pe Fluffy… Eu, cu gura mea, i-am spus! Era singurul lucru pe care nu-l ştia şi i l-am spus! Te-ar fi putut ucide! Şi toate, pentru un ou de dragon! N-o să mai pun gura pe băutură, în viaţa mea! Ar trebui să fiu alungat dintre voi şi să trăiesc printre Încuiaţi!

— Hagrid! exclamă Harry, impresionat că îl vede plângând pe uriaş, cuprins de regrete şi remuşcări. Tot ar fi găsit el un mod de a fura Piatra Filozofală, chiar dacă nu i-ai fi spus tu, nu-ţi mai face atâta sânge rău! Doar avem de-a face cu Cap-de-Mort!

— Da, dar puteai să mori… Şi, te rog, nu-i mai pronunţa numele…

— CAP-DE-MORT! strigă Harry, spre groaza şi uimirea lui Hagrid. L-am înfruntat şi l-am învins, pentru moment! Pot să-i rostesc numele, fără frică! N-a reuşit să ia Piatra, iar acum ea a fost distrusă, nu o mai poate folosi! Hai, ia şi tu o broscuţă de ciocolată, am tone…

Hagrid îşi şterse nasul cu mâneca şi zise:

— Asta îmi aduce aminte că am şi eu un cadou pentru tine!…

— Sper că nu sandvici cu carne de jder, glumi Harry. Hagrid chicoti.

— Nu. Domnul Dumbledore mi l-a dat ieri să-l aranjez un pic… Trebuia să mă dea afară de la Hogwarts, nu să-mi dea ăsta… Şi eu ţi l-am adus ţie…

Părea să fie o carte arătoasă, legată în piele. Harry o deschise, curios. Era un album, de fapt, cu fotografii de vrăjitori şi magicieni. Zâmbind şi făcându-i cu mâna, îl priveau de pe fiecare pagină tatăl şi mama lui.

— Am trimis mesaje cu bufniţa pe la toţi colegii şi prietenii părinţilor tăi, ca să-mi trimită cât mai multe fotografii, ştiam că nu ai nici o amintire de la ei… Îţi place?