Dar Harry nu putea vorbi, iar Hagrid îl înţelese prea bine.


* * *

În acea seară, Harry îşi făcu apariţia singur la petrecerea de sfârşit de an, Madam Pomfrey îl făcuse să întârzie, cu toate pregătirile şi precauţiile ei. Marea Sală gemea de lume. Era împodobită în culorile Viperinilor, verde şi argintiu, pentru că ei erau sărbătoriţi în mod deosebit, fiindcă reuşiseră să câştige al şaptelea an la rând, Cupa Caselor. Un afiş mare, cu simbolul Viperinilor, Şarpele, acoperea peretele din spatele mesei profesorilor.

Când intră Harry, se făcu brusc linişte, după care toţi începură să vorbească deodată. Se strecură la masa Cercetaşilor şi se aşeză pe scaunul dintre Ron şi Hermione, încercând să ignore faptul că toată lumea se ridicase în picioare, să-l poată vedea mai bine.

Din fericire, apăru şi Dumbledore, aşa că agitaţia încetă.

— A mai trecut un an, începu Dumbledore, vesel. Îmi pare rău că trebuie să suportaţi puţin discursul meu, înainte de a vă înfige dinţii în toate aceste bunătăţi, dar nu va dura mult! Şi ce mai an! Sper că acum capetele voastre sunt ceva mai… pline, ca la început. Aveţi tot timpul, vacanţa de vară ţine mult, să le goliţi la loc, înainte de a începe anul următor! Acum, să vedem rezultatele în Cupa Caselor… Pe locul patru, Cercetaşii, cu trei sute douăsprezece puncte; pe locul trei, Astropufii, cu trei sute cincizeci şi două de puncte; Ochi-de-Şoim au patru sute douăzeci şi şase, iar Viperinii, patru sute şaptezeci şi două!

O furtună de aplauze şi de ovaţii izbucniră de la masa Viperinilor. Harry îl putu vedea pe Draco ridicând paharul. Era o privelişte care îl îmbolnăvea.

— Da, foarte frumos din partea voastră, continuă domnul Dumbledore, totuşi, trebuie să luăm în consideraţie şi evenimentele recente care au avut loc la Hogwarts.

Se făcu linişte deplină. Viperinilor le mai pieriseră zâmbetele de pe feţe.

— Da… Trebuie să ofer câteva puncte… Staţi puţin… Mai întâi, domnului Ronald Weasley…

Ron se făcu roşu ca sfecla.

— … pentru cel mai bun jucător de şah, pe care l-a avut şcoala, în ultimii ani. Deci, cincizeci de puncte pentru Cercetaşi.

Uralele Cercetaşilor se urcară până la tavanul vrăjit. Steluţele de pe el începură să sclipească. Percy se lăuda la toţi:

— E fratele meu, ştiţi, nu? Fratele meu mai mic. A reuşit să treacă de şahul gigantic, alcătuit şi pus acolo de doamna profesoară McGonagall, asta e ceva!

În cele din urmă, se făcu iar tăcere.

— În al doilea rând, domnişoarei Hermione Granger, pentru logica de care a dat dovadă la rezolvarea enigmei create de profesorul Plesneală, îi ofer şi ei cincizeci de puncte…

Hermione îşi ascunse faţa în palme. Harry bănuia că izbucnise în lacrimi. Cercetaşii nu-şi mai găseau locul, câştigaseră o sută de puncte!

— Îl al treilea rând, domnul Harry Potter, zise domnul Dumbledore şi în Marea Sală nu se mai auzi nici pâs, pentru îndrăzneală, prezenţă de spirit şi un curaj ieşit din comun, îi dau şaizeci de puncte!

Zgomotul devenise infernal. Cei care mai erau în stare să adune, după toate surprizele din acea seară, ştiau că Cercetaşii aveau acum patru sute şaptezeci şi două de puncte, erau, deci, la egalitate cu Viperinii! Ah, ce bine ar fi fost dacă domnul Dumbledore i-ar mai fi dat un punct în plus lui Harry!

Domnul Dumbledore ridică mâna. În sală, se aşternu treptat tăcerea.

— Există mai multe feluri de curaj, zise domnul Dumbledore, zâmbind. E nevoie de multă îndrăzneală, ca să ne înfruntăm duşmanii, dar şi prietenii! De aceea, Neville Poponeaţă primeşte zece puncte!

Dacă s-ar fi aflat cineva în apropierea şcolii, ar fi crezut, cu siguranţă, că acolo se produsese o explozie, atât de tare izbucniră uralele în Marea Sală, la masa Cercetaşilor!

Harry, Ron şi Hermione se ridicaseră în picioare, urlând cât puteau, în timp ce Neville, livid de emoţie, era asaltat de zeci de Cercetaşi, care îl îmbrăţişau şi-l ovaţionau. Până atunci, bietul Neville câştigase doar un punct pentru casa lui. Harry îi dădu un ghiont lui Ron şi îi făcu semn spre Draco Reacredinţă care nu putea arăta mai indignat şi mai cătrănit, nici chiar dacă i s-ar fi aplicat blestemul „Legării Corporale Totale”!

— Ceea ce înseamnă, zise domnul Dumbledore, încercând să se facă auzit în vacarmul general, că trebuie să schimbăm puţin afişele şi decoraţiile!

După care aplaudă, încântat.

Cât ai clipi, ghilandele verzi, deveniră purpurii, iar cele argintii fură înlocuite cu ghirlande aurii. Şarpele Viperinilor fu înlocuit rapid de Leul Cercetaşilor. Plesneală îi strângea mâna lui McGonagall, cu o grimasă ce se vroia zâmbet. Harry întâlni privirile lui Plesneală şi băiatul fu convins că sentimentele profesorului nu se schimbaseră, nici cât negrul sub unghie, dar asta nu-l mai îngrijora pe Harry. Se părea că viaţa va reveni la normal, în anul următor, ei bine, cât putea fi ea de normală, la Hogwarts…

Fusese seara cea mai frumoasă din viaţa lui Harry, mai frumoasă chiar şi decât o victorie în meciurile de Vâjthaţ, Crăciunul sau anihilarea vreunui monstru… Era sigur că nu va uita niciodată acea seară.


* * *

Harry aproape că uitase că rezultatele examenelor nu fuseseră anunţate. Spre marea lor surprindere, şi Ron şi Harry trecuseră examenele cu note mari. Hermione era prima din an, desigur. Chiar şi Neville absolvise anul, nota bună de la „Ierbologie” compensând nota dezastruoasă de la „Poţiuni”. Sperau ca măcar Goyle, care era tot atât de prost, pe cât era de meschin, să fie eliminat. Dar trecuse şi el. Era mare păcat, dar, aşa cum îi plăcea lui Ron să spună, nu poţi avea totul în viaţă.

Şi, deodată, dulapurile se goliră, iar valizele se umplură în viteză. Neville îşi pierduse broscoiul, ca de obicei. Îl găsiră ascuns într-una dintre toalete. Studenţii primiră carnetele de note şi fură serios avertizaţi să nu cumva să facă uz de vrăji, în timpul vacanţei.

— Speram să uite de note, zise unul dintre gemenii Weasley, necăjit.

Hagrid îi aştepta să-i îmbarce pe toţi şi să-i traverseze lacul.

După care luară Expresul de Hogwarts şi să îndreptară spre casele lor. Vorbeau, râdeau şi se însufleţeau tot mai mult, pe măsură ce câmpurile deveneau tot mai verzi şi mai cultivate. Se apropiau de lumea Încuiaţilor. Îşi scoaseră pelerinele de vrăjitori şi îşi puseră hainele obişnuite. Ajunseră, în sfârşit, la peronul 9 şi 3/4 , din gara King's Cross.

Le luă ceva timp să ajungă la peronul principal. Un vrăjitor bătrân îi grupa doi câte doi şi doar aşa puteau trece în lumea Încuiaţilor, pentru a nu năvăli buluc printr-un perete de cărămidă, speriindu-i astfel pe Încuiaţii cu minţi optuze.

— Trebuie să veniţi în vara asta la noi! Amândoi! O să vă trimit o bufniţă!

— Mulţumesc, zise Harry, o s-o aştept cu nerăbdare.

Se loveau de tot mai mulţi Încuiaţi, pe măsură ce înaintau spre peronul principal. Auzi mai multe strigăte:

— La revedere, Harry!

— Pe curând, Potter!

— Hm, nu ţi-ai pierdut faima, îl tachină Ron.

— Lasă că n-o să mă mai bage nimeni în seamă acolo unde mă duc eu, te asigur!

Harry, Ron şi Hermione trecură prin perete împreună.

— Mamă, mamă! Uite-l!

Era Ginny Weasley, sora mai mică a lui Ron, dar nu arăta spre Ron.

— Harry Potter, mamă! Îi văd şi cică…

— Ginny, stai cuminte! Nu e frumos să arăţi cu degetul!

Doamna Weasley zâmbi la ei.

— A fost un an greu? îi întrebă ea.

— Foarte greu, zise Harry. Mulţumesc pentru fondante şi pentru pulover, doamnă Weasley!

— Oh, mi-a făcut plăcere!

— Ai terminat?

Era Unchiul Vernon, cu aceeaşi faţă purpurie, cu nelipsita lui mustaţă stufoasă şi aruncându-i aceleaşi priviri furioase lui Harry, că îndrăznise să vină cu bufniţa acasă. Să-l vadă mulţimea adunată pe peron, cu colivia în mână! În spatele lui, se aflau Mătuşa Petunia şi Dudley, speriaţi numai la vederea lui.

— Cred că dumneavoastră sunteţi familia lui Harry, zise amabil doamna Weasley.

— Da… Cam aşa… catadicsi să răspundă Unchiul Vernon. Hai, băiete, doar ştii că nu avem la dispoziţie toată ziua!

Şi îi întoarse spatele doamnei Weasley. Harry se întoarse spre Ron şi Hermione:

— La revedere, o să-mi fie dor de voi!

— Sper că… o să ai o vacanţă frumoasă, bâigui Hermione, privind nu prea convinsă după Unchiul Vernon, şocată că cineva putea fi atât de neplăcut.

— Da… şi eu sper, spuse Harry, fără să fie convins deloc.

Hermione şi Ron văzură, totuşi, un zâmbet pişicher pe faţa lui Harry.

— Ei nu ştiu că nu avem voie să facem vrăji acasă… O să mă distrez copios pe seama lui Dudley!