— Iar Harry vorbea cu el! Nu-i aşa, Harry?

Unchiul Vernon se abţinu până îl lăsară acasă pe Piers şi apoi îl luă în primire pe Harry. Era aşa de supărat, că abia putea vorbi.

— Du-te… nişă… mâncat nu! reuşi el cu greu să articuleze, înainte de a se prăbuşi într-un fotoliu, în timp ce Mătuşa Petunia se repezi să-i aducă un pahar mare de coniac, ca să-l mai calmeze.

Mai târziu, în nişa lui, Harry îşi dorea din tot sufletul ca măcar să fi avut şi el un ceas. Nu ştia cât era ceasul şi nu îşi dădea seama dacă ai casei adormiseră. Până atunci, nu putea să rişte să iasă pe furiş, să caute ceva de mâncare la bucătărie.

Locuise cu familia Dursley zece ani, zece ani chinuiţi, încă de când era bebeluş, iar părinţii lui muriseră în acel nenorocit de accident de maşină. Nu-şi amintea să fi fost în maşină, când au murit părinţii lui. Uneori, când se străduia din răsputeri să-şi amintească ceva, în întunericul nişei lui, îi apărea în faţa ochilor următoarea imagine stranie: un fulger verzui şi o durere cumplită la frunte. Probabil că ăla era momentul accidentului, se gândea el, dar nu îşi dădea seama ce era cu fulgerul acela verzui. Nu îşi amintea deloc de părinţii lui, iar Mătuşa Petunia şi Unchiul Vernon nu vorbeau niciodată despre ei şi întrebările erau interzise, desigur. Nu exista nici o fotografie de-a lor în toată casa.

Când a mai crescut, Harry se gândea cu emoţie că poate mai are vreo rudă pe undeva, care o să vină să-l ia într-o zi, dar asta nu se întâmplase niciodată. Cei din familia Dursley erau singurele lui rude. Cu toate acestea, uneori i se părea (sau poate că era doar o speranţă de-a lui) că unii trecători de pe stradă îl cunosc. Cam ciudaţi, într-adevăr, cei care păreau să-l ştie. Un omuleţ ciudat, cu un coif mov, se înclinase în faţa lui, în timp ce era la cumpărături cu Mătuşa Petunia şi Dudley. După ce îl întrebase furioasă dacă îl cunoştea pe acel om, Mătuşa Petunia ieşise repede cu ei din magazin, fără să mai cumpere nimic. O bătrână stranie îi făcuse vesel cu mâna în autobuz. Un bărbat chel, într-o pelerină purpurie, chiar îi strânsese mâna cu căldură, după care se îndepărtase, fără să spună nici un cuvânt. Cel mai ciudat lucru la aceşti oameni era că ei dispăreau ca prin minune, în momentul în care vroia să se apropie de ei, să-i privească mai bine.

La şcoală, nimeni nu se apropia de Harry. Ştiau că Dudley şi ai lui îl urau şi nu doreau să aibă de-a face cu nimeni din gaşcă.

Capitolul III
SCRISORI DE LA NIMENI

Evadarea şarpelui din Brazilia i-a adus lui Harry cea mai lungă pedeapsă din viaţa sa. Când i s-a permis să iasă din cămăruţa lui, vacanţa de vară deja începuse, iar Dudley îşi spărsese camera video, distrusese planorul şi, prima oară când se urcase pe bicicleta de curse, o trântise la pământ pe doamna Figgs, care se străduia acum să meargă în cârje.

Harry era fericit că se terminase şcoala, dar tot nu scăpase de gaşca lui Dudley, care dădea târcoale casei în fiecare seară. Piers, Dennis, Malcolm şi Gordon erau mari şi proşti, dar fiindcă Dudley era cel mai mare şi cel mai prost, el era şeful! Toţi erau încântaţi la culme să joace jocul favorit al lui Dudley: vânarea lui Harry!

De aceea, Harry petrecea cea mai mare parte a timpului departe de casă, visând şi sperând că odată cu terminarea vacanţei se va ivi şi pentru el o rază de speranţă. O dată cu începerea şcolii, urma să meargă la gimnaziu, unde n-ar mai fi fost în aceeaşi clasă cu Dudley, fiindcă Dudley urma să meargă la vechea şcoală la care învăţase şi Unchiul Vernon, Smeltings. Împreună cu Piers Polkiss, desigur, în timp ce Harry mergea la şcoala de stat, Stonewall High. Dudley era foarte încântat de acest lucru.

— La Stonewall, în prima zi de şcoală, îi bagă pe începători cu capul în WC şi trag apa! Vrei să facem puţină practică la toaleta noastră? râdea el de Harry.

— Nu, mersi, biata toaletă n-a mai văzut niciodată ceva mai hidos decât capul tău şi s-ar putea să i se facă greaţă! răspundea Harry şi fugea, înainte ca Dudley să se prindă ce voise să spună.

Într-o zi de iulie, Mătuşa Petunia îl luă pe Dudley să-i cumpere uniformă şi îl lăsă pe Harry la doamna Figgs, unde nu a mai fost atât de rău ca în alte dăţi. Doamna Figgs îşi rupsese piciorul, împiedicându-se de una dintre pisicile ei favorite, aşa că acum pisicile nu mai erau la mare cinste în casa ei. Îi dădu voie lui Harry să se uite la televizor şi primi chiar şi o bucată de prăjitură care avea un gust groaznic, ca şi cum ar fi fost făcută în urmă cu foarte mulţi ani.

Seara, Dudley făcu parada modei în sufragerie, în noua lui uniformă. Băieţii de la Smeltings erau îmbrăcaţi în fracuri maro, pantaloni strânşi pe picior, portocalii, şi pălării de pai, nu prea înalte. Mai aveau bastoane cu măciulii, ca să se lovească unul pe altul, când nu erau atenţi profesorii. Acest lucru era considerat a fi o lecţie de viaţă, bună pentru mai târziu.

Uitându-se la Dudley, Unchiul Vernon zise plin de importanţă că acela era cel mai important moment din viaţa lui, când se simţea deosebit de mândru de fiul lui. Mătuşa Petunia izbucni în lacrimi, nevenindu-i să creadă că acela era micul ei Dudlicuţ, atât de mare şi chipeş. Harry nu îndrăznea nici măcar să deschidă gura, darămite să mai şi vorbească. Şi aşa, era sigur că erau gata să-i plesnească două coaste, fiindcă se abţinuse atâta să nu izbucnească în râs.

A doua zi, când Harry veni la micul dejun, mirosea oribil în bucătărie. Mirosul părea că vine de la un lighean aflat în chiuvetă. Harry se apropie şi văzu ceva, ca nişte zdrenţe, plutind într-un lichid negricios.

— Ce-i asta? o întrebă el pe Mătuşa Petunia.

— Uniforma ta de şcoală! îi răspunse aceasta înţepată.

— Oh! făcu Harry, nu ştiam că trebuie să fie aşa… udă!

— Nu fi caraghios! Am pus la vopsit nişte lucruri vechi de la Dudley. O să arate ca toate uniformele, după ce termin!

Harry avea mari dubii în legătură cu acest lucru, dar i se păru mai înţelept să nu se pună cu Mătuşa Petunia. Stătea la masă şi încerca să nu se gândească cum va arăta în prima zi de şcoală la Slonewall High… Probabil, ca şi cum ar fi fost îmbrăcat în piei vechi de elefant bătrân.

Unchiul Vernon şi Dudley intrară în bucătărie, strâmbând din nas la mirosul care se degaja din noua uniformă a lui Harry. Unchiul Vernon îşi deschise ziarul, ca de obicei, iar Dudley bătu cu bastonul în masă, fiindcă acum era nedespărţit de el.

Auziră un zgomot şi imediat căzură mai multe scrisori pe podeau din hol.

— A venit poştaşul! Dudley, adu-mi şi mie scrisorile, zise Unchiul Vernon, de după ziar.

— Să ţi le aducă Harry! se răsti Dudley.

— Harry, adu-mi scrisorile!

— Ba, să le-aducă Dudley!

— Dă-i câteva cu bastonul tău, Dudley!

Harry reuşi să evite bastonul şi se duse să ia scrisorile. Era o vedere de la Marge, sora Unchiului Vernon, care se afla în concediu, un plic maroniu, care părea să conţină o factură şi o scrisoare pentru Harry! Harry se uită la ea, cu inima bătând să-i spargă pieptul. Nu mai primise în viaţa lui o scrisoare. Cine să-i scrie? Nu avea prieteni sau rude şi nici nu era înscris la bibliotecă, deci, nu i se puteau trimite somaţii grosolane ca să restituie cărţile. Şi, totuşi, ţinea în mână o scrisoare pentru el, nu mai încăpea nici o îndoială:


Domnului Harry Potter

Nişa de sub scări

Aleea Boschetelor nr. 4

Little Whinging

Surrey


Plicul era burduşit şi greu, făcut din pergament îngălbenit de vreme, adresa era scrisă cu cerneală verde-smarald, iar pe plic nu era nici un timbru.

Harry întoarse plicul cu mâna tremurândă şi văzu un sigiliu de ceară roşie, pe care se afla un blazon: un leu, un şoim, un bursuc şi un şarpe, înconjurând litera H.

— Ce faci acolo, băiete, le verifici dacă nu au bombe? strigă Unchiul Vernon, amuzându-se singur de gluma pe care o făcuse.

Harry se înapoie în bucătărie, neputându-şi dezlipi ochii de pe scrisoarea lui. Îi dădu Unchiului Vernon vederea şi plicul maro şi începu să desfacă plicul de pergament.

Unchiul Vernon deschise plicul maroniu, strâmbă din nas la vederea facturii şi citi vederea de la sora lui.

— Marge nu se simte bine! o informă el pe Mătuşa Petunia. A mâncat ceva alterat şi…

— Tată! strigă Dudley ca un apucat. Uite la Harry!

Tocmai deschisese plicul şi era gata să citească scrisoarea, care era şi ea scrisă tot pe o foaie de pergament, când Unchiul Vernon i-o smulse din mână.

— E scrisoarea mea! strigă Harry, încercând să o ia înapoi.

— Hm, şi cine, mă rog, să-ţi scrie ţie? întrebă Unchiul Vernon dispreţuitor, aruncându-şi ochii pe scrisoare.

Faţa lui trecu de la roşu la verde, mai repede ca luminile unui semafor. Şi nu se opri aici. În câteva clipe, se făcu albă ca hârtia.

— P-P-Petunia! abia reuşi el să îngaime.

Dudley încercă să-i smulgă scrisoarea, dar Unchiul Vernon nu îl lăsă. Mătuşa Petunia o luă, dar după ce citi primul rând, păru pe punctul de a leşina. Îşi duse mâna la gât, ca şi cum s-ar fi sufocat.

— Vernon! O, Doamne, Vernon!

Se uitau unul la altul, părând să fi uitat că Dudley şi Harry erau în cameră. Dudley nu mai pomenise până atunci să fie ignorat în halul ăla. Îi dădu una cu bastonul tatălui său, destul de tare.

— Vreau să citesc şi eu scrisoarea! comandă el.

— Şi eu! Doar e scrisoarea mea! zise şi Harry, furios.

— Afară! Amândoi! strigă Unchiul Vernon, punând scrisoarea la loc, în plic.

Harry nici nu se clinti.

— VREAU SCRISOAREA MEA! strigă el.

— Eu vreau să ştiu ce scrie în ea! strigă şi Dudley.

— AFARĂ! urlă Unchiul Vernon care îi luă de guler şi îi scoase în hol, trântind uşa bucătăriei în nasul lor.

Harry şi Dudley se înfruntară într-o scurtă ambuscadă, bătându-se pe locul privilegiat: gaura cheii! Câştigă Dudley, în timp ce Harry, cu ochelarii spânzurându-i de o ureche, rămase culcat pe burtă, să privească în bucătărie prin crăpătura de sub uşă.

— Vernon! spunea Mătuşa Petunia. Uită-te la adresă! De unde ştiu ei unde doarme? Ce crezi, ne supraveghează casa?

— Supraveghează! ? Spionează, vrei să zici! Oricum, e clar că sunt pe urmele noastre! murmură Unchiul Vernon, îngrozit.

— Dar, ce facem, Vernon? Le răspundem şi le spunem că nu vrem să avem de-a face cu…

Harry vedea papucii negri şi lucioşi ai Unchiului Vernon, străbătând bucătăria de la un capăt la altul.

— Nu! hotărî Unchiul Vernon. Îi ignorăm! Dacă or să vadă că nu îi băgăm în seamă, poate… Da, aşa e cel mai bine!

— Dar…

— Nu vreau aşa ceva în casa mea, Petunia! N-am jurat noi când l-am luat în casă că o să ignorăm o astfel de absurditate?

Seara, când veni de la serviciu, Unchiul Vernon făcu ce nu mai făcuse niciodată: îl vizită pe Harry în nişa lui de sub scară.

— Unde e scrisoarea? îl întrebă Harry, de îndată ce unchiul său se strecură prin uşiţa. Cine mi-a scris?

— Nimeni! Ţi-a fost adresată ţie, din greşeală. Am ars-o! răspunse sec Unchiul Vernon.

— N-a fost nici o greşeală! Scria clar: Nişa de sub scări!

— Gura! urlă Unchiul Vernon şi câţiva păianjeni fură luaţi de suflu de pe tavan şi aruncaţi pe jos.

Unchiul Vernon respiră adânc de câteva ori şi reuşi chiar să schiţeze un zâmbet schimonosit.

— Şi… apropo de nişă. Vezi, tu, Harry, mătuşa ta şi cu mine ne-am gândit că acum eşti cam mare pentru ea, aşa că o să te muţi în celălalt dormitor al lui Dudley! zise el cu greu.

— De ce? întrebă Harry.

— Nu mai pune atâtea întrebări şi mută-ţi lucrurile. Imediat!

Casa familiei Dursley avea patru dormitoare: unul pentru Unchiul Vernon şi Mătuşa Petunia, unul pentru musafiri (sora Unchiului Vernon, de obicei), unul în care dormea Dudley şi unul în care Dudley îşi ţinea jucăriile şi tot ce nu dădea bine în camera lui. A fost de ajuns un singur drum în susul scărilor, pentru ca Harry să-şi ducă toate lucrurile sale în dormitorul de la etaj. Aproape tot ce se afla aici era stricat sau spart. Camera video, primită în urmă cu o lună, era deasupra unui compresor de jucărie, cu care dărâmase cuşca câinelui din vecini. În colţ se afla primul televizor al lui Dudley, căruia îi spărsese ecranul cu piciorul fiindcă fusese anulat programul care îi plăcea lui cel mai mult. Mai era şi o colivie în care fusese odată un papagal, pe care Dudley îl schimbase pe o armă cu aer comprimat, care acum zăcea părăsită pe un raft, cu vârful îndoit, pentru că Dudley lovise cu ea în perete. Alte rafturi erau înţesate cu cărţi, singurele lucruri din acest dormitor, care păreau să nu fi fost atinse niciodată.

De jos, urcă glasul miorlăit al lui Dudley, care îi spunea mamei lui:

— Nu vreau să stea în camera aia, am nevoie de ea, fă-l să plece!

Harry suspină şi se întinse pe pat. Ieri, ar fi dat orice să ajungă în camera asta, dar astăzi şi-ar fi dorit să se afle mai bine în nişa de sub scări, cu scrisoarea, decât aici, fără scrisoare.

A doua zi, la micul dejun, toată lumea tăcea. Dudley nu îşi revenise din şoc. Ţipase, ameninţase, îl altoise pe tatăl lui cu bastonul de la Smeltings, o lovise cu piciorul pe mama lui, se prefăcuse că-i este rău, îşi aruncase broasca ţestoasă pe acoperişul serei, dar tot nu primise dormitorul înapoi. Gândindu-se la ziua de ieri, Harry regretă că nu deschisese scrisoarea în hol. Unchiul Vernon şi Mătuşa Petunia îşi aruncau priviri sumbre.

Când sosi poştaşul, Unchiul Vernon, care încerca să se poarte frumos cu Harry, îl trimise pe Dudley să aducă scrisorile. Îl auziră cum pe tot drumul spre hol dădea cu bastonul în tot ce-i ieşea în cale. Apoi auziră un urlet:

— Alta! Altă scrisoare pentru Harry Potter! Domnului Harry Potter, Dormitorul mic, Aleea Boschetelor nr. 4…

Cu un ţipăt înăbuşit, Unchiul Vernon se repezi în hol, cu Harry pe urmele lui. Unchiul Vernon trebui să se lupte pe podea cu Dudley, ca să-i smulgă scrisoarea din mână, lucru foarte dificil, deoarece Unchiul Vernon trebuia să-i ţină piept şi lui Harry, care îl apucase de grumaz, pe la spate. După un minut de luptă acerbă şi confuză, în care fiecare primi puzderie de lovituri de baston de la Dudley, Unchiul Vernon, gâfâind din greu, reuşi să se ridice în picioare, strângând în pumn scrisoarea lui Harry.

— Du-te în nişa ta, adică, vreau să spun, în dormitorul tău! şuieră el. Pleacă şi tu, Dudley, pleacă odată!