Harry înconjură de câteva ori noua lui cameră. Era cineva care ştia că se mutase din nişa de sub scări şi că nu primise prima scrisoare. Însemna, oare, că va mai încerca? De data asta, o să aibă grijă să nu mai dea greş. Avea un plan.

A doua zi, dimineaţa, ceasul deşteptător, abia reparat, sună la ora şase. Harry îl opri repede şi se îmbrăcă în linişte, nu trebuia să-i trezească pe cei din casă. Coborî scările pe furiş, fără să aprindă nici o lumină. Avea să-l aştepte pe poştaş la colţul străzii ca să-i dea lui scrisorile de la adresa Aleea Boschetelor nr. 4. Inima îi bătea cu putere, în timp ce se îndrepta spre uşa din faţă…

— AAAAAH!

Sări în aer îngrozit. Călcase pe ceva mare cât un dovleac… pe ceva… viu!

Imediat se aprinseră luminile pe scări şi Harry îşi dădu seama că acel ceva mare şi ca un dovleac era chiar faţa Unchiului Vernon! Unchiul Vernon dormea în faţa uşii, într-un sac de dormit!

Era cât se poate de limpede că avusese aceeaşi idee ca Harry! Urlă neîntrerupt la Harry, timp de jumătate de oră, după care îl trimise să facă un ceai. Harry îşi târî necăjit picioarele spre bucătărie şi când se întoarse cu ceaiul văzu că poşta aterizase în poala Unchiului Vernon. Harry putu să vadă trei scrisori scrise cu cerneală verde.

— Vreau…, începu el, dar nu mai continuă, fiindcă îl văzu pe Unchiul Vernon rupând scrisorile în faţa ochilor lui.

Unchiul Vernon nu se duse la serviciu în ziua aceea, ci bătu în cuie deschizătura cutiei de scrisori.

— În felul acesta, îi explică el Mătuşii Petunia, dacă or să vadă că n-au unde să lase scrisori, or să se lase păgubaşi!

— Nu prea cred, Vernon, spuse Mătuşa Petunia, sceptică.

— Dragă Petunia, minţile acestor oameni lucrează într-un mod ciudat, nu ca în cazul nostru, o linişti el pe Mătuşa Petunia, încercând să bată un cui cu bucata de prăjitură cu fructe, pe care tocmai i-o adusese soţia lui.


* * *

Vineri, sosiră nu mai puţin de douăsprezece scrisori pentru Harry. Fiindcă nu încăpuseră prin deschizătura cutiei de scrisori, fuseseră împinse pe sub uşă, îndoite pe la margini, iar câteva fuseseră forţate prin gemuleţul toaletei de la parter.

Unchiul Vernon rămase iar acasă şi blocă toate crăpăturile pe unde ar fi putut să încapă ceva. În tot acest timp, fredona „Pe vârfuri, printre lalele” şi tresărea şi la cel mai mic zgomot.


* * *

Sâmbătă, lucrurile începură să scape de sub control. Douăzeci şi patru de scrisori pentru Harry îşi făcură drum în casă, înghesuite în carapacele ouălor pe care lăptarul, uimit peste poate, i le înmâna Mătuşii Petunia prin geamul de la sufragerie. În timp ce Unchiul Vernon, furios, dădea telefoane peste telefoane la poştă şi la lăptărie, doar, doar, o găsi pe cineva căruia să i se plângă, iar Mătuşa Petunia măcina scrisorile în robotul ei de bucătărie.

— Cine, oare, o fi aşa de înnebunit să intre în legătură cu tine? îl întrebă Dudley pe Harry.

Nu mai putea de curiozitate.


* * *

Duminică dimineaţa, Unchiul Vernon stătea la masa din bucătărie, obosit, dar foarte mulţumit.

— Duminica nu vine poştaşul! zise el şi scăpă nişte marmeladă pe ziar. Azi am terminat-o cu scrisorile alea afurisite!

Chiar în timp ce vorbea, se auzi un zumzet pe coşul de la soba din bucătărie şi, una după alta, ca nişte gloanţe… BANG! BANG! treizeci şi patru de scrisori îl loviră în ceafă, una câte una, pe Unchiul Vernon! Cei trei se feriră din calea lor, dar Harry sări să prindă şi el una.

— Afară! AFARĂ! strigă Unchiul Vernon şi îl luă pe Harry de după mijloc târându-l în hol.

După ce ieşiră şi Mătuşa Petunia şi Dudley, acoperindu-şi faţa cu mâinile, Unchiul Vernon se repezi şi închise uşa de la bucătărie. Încă se mai auzeau sosind ultimele scrisori, nimerind în pereţi sau pe podea.

— Gata! M-am săturat! zise Unchiul Vernon, încercând să pară calm, dar smocurile pe care şi le smulgea din mustaţă dovedeau contrariul. Aştept să împachetaţi şi ne mutăm în altă parte! Imediat! Nu împachetaţi prea multe lucruri! Şi nu vreau să aud nici un protest!

Arăta şi mai fioros cu jumătate din mustaţă lipsă, aşa că nimeni nu îndrăzni să spună nici pâs! Zece minute mai târziu, ieşeau pe uşile de curând baricadate şi se urcau în maşină. Unchiul Vernon porni, grăbindu-se să iasă în autostradă. Dudley se foia îmbufnat pe scaunul din spate. Tatăl lui îndrăznise să-i dea una peste cap, când se moşcăia să împacheteze televizorul, computerul şi geanta cu jocurile pe computer.

Merseră şi tot merseră. Nici chiar Mătuşa Petunia nu îndrăznea să întrebe încotro mergeau. Din când în când, Unchiul Vernon cotea brusc, mergând o perioadă în direcţie total opusă.

— Să ne piardă urma… Aşa, să nu ne mai găsească, zicea el, ori de câte ori făcea câte o cotitură bruscă.

Nu s-au oprit toată ziua, nici să mănânce, nici să bea ceva. La căderea nopţii, Dudley urla de-a binelea. Nu mai păţise niciodată aşa ceva. Era flămând, pierduse cinci emisiuni preferate la televizor şi nu mai trecuse niciodată atât de mult timp, fără ca el să nu doboare vreun extraterestru pe computer!

Într-un târziu, Unchiul Vernon se opri în faţa unui hotel sărăcăcios, de la marginea unui oraş. Dudley şi Harry împărţiră aceeaşi cameră, cu pat dublu, cu nişte cearşafuri umede şi cu miros de mucegai. Dudley începu imediat să sforăie, dar Harry rămase treaz pe pervazul ferestrei, uitându-se la luminile maşinilor şi punându-şi puzderie de întrebări…

A doua zi, la micul dejun, mâncară fulgi de porumb, vechi de când lumea, şi roşii din conservă, pe pâine prăjită. Tocmai terminaseră de mâncat, când se apropie de masa lor patroana hotelului.

— Scuzaţi, zise ea, este cineva dintre dumneavoastră Harry Potter? Am primit cam vreo sută din astea la recepţie, pentru dumnealui.

Şi femeia arătă o scrisoare, pe care se vedea scris cu cerneală verde:


Domnului Harry Potter

Camera 17

Hotelul Gării

Cokeworth


Harry întinse mâna după scrisoare, dar Unchiul Vernon îi dădu una peste mână, spre uimirea femeii.

— Le iau eu! spuse înţepat Unchiul Vernon şi merse în urma femeii, spre recepţie.


* * *

— Dragul meu, n-ar fi mai bine să mergem acasă? sugeră Mătuşa Petunia, dar Unchiul Vernon păru să nu o audă.

Ce căuta, nimeni nu ştia. Îi conduse în adâncul unei păduri, ieşi din maşină şi privi de jur împrejur, clătină din cap, se urcă la loc în maşină şi porniră mai departe. La fel făcu şi când se aflară în plin câmp arat, la mijlocul unui pod suspendat şi într-o parcare supraetajată.

— Tati a înnebunit, nu? o întrebă Dudley pe Mătuşa Petunia în acea după-amiază.

Unchiul Vernon parcase pe o coastă pustie, îi încuiase în maşină şi plecase.

Începu să plouă. Picături mari cădeau pe acoperişul maşinii.

Dudley se încruntă:

— Azi e luni, vreau să stau undeva, în faţa unui televizor!

Luni. Harry îşi aminti ceva. Întotdeauna ştiai în ce zi a săptămânii erai numai după Dudley, din cauza emisiunilor lui preferate de la televizor. Mâine era marţi şi el împlinea unsprezece ani. Zilele lui de naştere nu erau la fel de frumoase ca ale lui Dudley, desigur… Anul trecut, primise în dar un umeraş şi nişte şosete vechi, pe care nu le mai purta Unchiul Vernon. Cu toate acestea, o dată împlineşti unsprezece ani!

Unchiul Vernon se întoarse, zâmbitor. Avea şi un pachet lunguieţ şi nu se obosi să răspundă, când Mătuşa Petunia îl întrebă ce cumpărase.

— Am găsit un loc perfect! Toată lumea, afară din maşină! Era foarte frig. Unchiul Vernon le arătă o stâncă golaşă, pierdută în mijlocul mării. Ceva mai pustiu şi mai dezolant era greu de imaginat. Un lucru era sigur: nu era nici un televizor acolo!

— Se anunţă furtună pentru la noapte, le spuse Unchiul Vernon şi îşi frecă mulţumit palmele. Domnul a fost amabil să ne împrumute barca lui.

Un bărbat fără dinţi se apropie de ei, clătinându-se şi aruncându-le priviri răutăcioase. Le arătă o barcă prăpădită, care se legăna la suprafaţa apei.

— Am luat şi nişte provizii, le spuse Unchiul Vernon. Îmbarcarea!

Era îngrozitor de frig. Din când în când, săreau stropi de apă, reci ca gheaţa, iar vântul îngheţat le biciuia feţele. Cam după o oră, ajunseră la stânca singuratică, unde coborâră, iar unchiul Vernon, alunecând şi împiedicându-se la tot pasul, îi conduse la o căsuţă dărăpănată. Înăuntru, era şi mai îngrozitor. Mirosea puternic a scoici stricate, vântul fluiera prin crăpăturile pereţilor, iar de foc nici nu putea fi vorba. Casa avea numai două camere.

Marile provizii cumpărate de Unchiul Vernon se dovediră a fi câte o pungă de cartofi prăjiţi pentru fiecare şi câte o banană. Încercară să aprindă focul, dar lemnele umede sfârâiră şi se stinseră.

— Ce-ar fi să punem nişte scrisorele pe foc, tot avem berechet? se amuză Unchiul Vernon.

Era foarte bine dispus. Era evident că se gândea că la o asemenea distanţă şi pe o astfel de furtună, nimeni nu s-ar mai fi încumetat să le aducă nici o corespondenţă! Harry era de aceeaşi părere, dar departe de a se bucura de lucrul acela.

La căderea nopţii, izbucni şi furtuna anunţată. Valurile împroşcau pereţii şubrezi ai casei, iar vântul zgâlţâia ferestrele murdare. Mătuşa Petunia mai găsi nişte pături mucegăite şi încropi un culcuş pentru Dudley, pe canapeaua mâncată de molii. Unchiul Vernon şi Mătuşa Petunia se duseră să se culce în camera alăturată, în timp ce Harry fu lăsat să-şi caute singur cel mai moale loc de pe duşumea şi să se acopere cu cea mai mică şi mai jerpelită pătură. Furtuna era din ce în ce mai cumplită. Harry nu putea să adoarmă de frig şi foame. Sforăiturile lui Dudley erau acoperite de tunetele care se porniseră aproape de miezul nopţii. Pe cadranul ceasului de la încheietura dolofană a lui Dudley, Harry văzu că peste zece minute se făcea ora douăsprezece. Vedea cum ziua lui de naştere se apropia cu fiecare ticăit al ceasului şi se întreba dacă o să-şi aducă aminte cineva. Oare unde era acum misteriosul autor al scrisorilor?!

Mai erau încă cinci minute. Harry auzi un zgomot afară. Spera să nu fie acoperişul şi să nu se prăbuşească asupra lor, deşi probabil că le-ar fi ţinut de cald. Încă patru minute… Fie ca podeaua casei lor din Aleea Boschetelor să fie înţesată de scrisori, ca să poată fura şi el una!

Încă trei minute. Oare apa mării lovea aşa puternic stânca?! Două minute. Dar ce erau zgomotele alea? Se sfărâma stânca în mare?

Un minut, treizeci de secunde… zece… nouă… Ce-ar fi să-l trezească pe Dudley, să-l enerveze? … două… una…

BUM! BUM!

Harry sări în picioare. Cineva bătea la uşă!

Capitolul IV
PĂSTRĂTORUL CHEILOR

BUM! se auzi iar în uşă. Dudley se trezi şi el şi se ridică în capul oaselor.

— Unde e tunul? întrebă el buimăcit.

Se auzi un zgomot în spatele lor şi Unchiul Vernon intră în încăpere, cu o puşcă în mână. Acum se lămuriseră ce era în pachetul lunguieţ!

— Cine e acolo? întrebă el. Te avertizez că sunt înarmat!

Se lăsă tăcere. Apoi…

ZDRAANG!

Uşa fu scoasă din ţâţâni şi căzu cu zgomot pe podea.

În prag stătea un munte de om. Faţa îi era aproape complet acoperită de pletele zbârlite şi ţepoase şi de barba încâlcită. Doar ochii i se vedeau din toată claia aceea de păr, strălucind în întuneric.

Uriaşul intră în încăpere, trebuind să se aplece ca să nu se lovească de tavan. Luă uşa şi o fixă înapoi, în balamale, fără nici un fel de greutate. Furtuna de afară parcă se mai potolise un pic. Se întoarse spre cei din cameră şi îi privi cercetător.

— N-am putea bea şi noi un ceai, ce părere aveţi? A fost o călătorie tare obositoare…

Se îndreptă spre canapeaua pe care Dudley înţepenise de groază.

— Fă-mi şi mie loc, grăsunule! spuse omul.

Dudley se sculă de pe canapea şi se ascunse în spatele Mătuşii Petunia care se pitea după Unchiul Vernon, îngrozită, la rândul ei.

— Oh, uite-l şi pe Harry! făcu namila de om.

Harry îl privi şi văzu în ochii fiorosului gigant urma unui zâmbet.

— Ultima dată când te-am văzut nu erai decât o mogâldeaţă! Ah, cât semeni cu tatăl tău, dar ai ochii mamei!

Unchiul Vernon se gândi să intervină:

— Îţi cer să pleci imediat de aici! Nu te-a poftit nimeni!

— Ţine-ţi gura, Dursley, mălai mare! îl repezi gigantul.

Se aplecă pe spătarul canapelei şi smulse puşca din mâinile Unchiului Vernon, o îndoi, ca şi cum ar fi fost de cauciuc şi o aruncă într-un colţ al camerei.

Unchiul Vernon scoase un alt chiţăit, ca al unui şoarece, peste care tocmai călcase cineva din greşeală.

— Harry, vreau să-ţi urez mulţi ani, cât mai fericiţi! Ţi-am adus ceva, cred că s-a cam turtit, că am stat pe pachet din greşeală, dar, oricum, conţine ceva delicios!

Scoase din buzunarul de la piept o cutie, cam turtită, ce-i drept, pe care i-o dădu lui Harry. Harry o deschise cu mâini tremurânde. Înăuntru era un tort de ciocolată, pe care scria „La mulţi ani!” din îngheţată verde-smarald.

Harry ridică ochii spre uriaş, dorind să-i mulţumească, dar din gură îi ieşiră alte cuvinte:

— Cine eşti tu?

Gigantul chicoti:

— E adevărat că nu m-am prezentat. Rubeus Hagrid, păstrătorul cheilor de la Hogwarts.

Întinse o mână enormă, în care mâna băiatului se pierdu cu totul, şi i-o scutură cu putere.

— Ce se aude cu ceaiul? întrebă el, frecându-şi palmele uriaşe. Nu prea tare, dacă se poate!

Ochii îi căzură pe vatra goală, cu câteva resturi de pungi de cartofi, şi se aplecă asupra căminului. Nu văzură ce făcea, dar când se îndepărtă, în cămin ardea un foc jucăuş. Inundă întreaga colibă cu lumina lui tremurătoare, iar Harry îi simţi şi căldura binefăcătoare, care îl învălui, ca şi cum s-ar fi cufundat într-o cadă cu apă caldă.

Hagrid se aşeză la loc, pe sofaua care gemu sub greutatea lui, şi începu să scoată fel de fel de obiecte din buzunarele sale: un ceainic de cupru, un pachet cu cârnaţi, turtit şi el, câteva căni, o tigaie şi o sticlă cu un lichid de culoarea chihlimbarului, din care sorbi o înghiţitură, înainte de a se apuca să facă ceaiul. Curând, coliba se umplu de mirosul cârnăciorilor care sfârâiau în foc. Nimeni nu scoase un cuvânt cât timp uriaşul făcea aceste pregătiri, dar, când scoase primii şase cârnăciori, un pic cam prea mult prăjiţi, din tigaie, Dudley se foi nervos. Unchiul Vernon spuse repede: