Scopul Partidului nu este numai acela de a împiedica un bărbat şi o femeie să formeze o pereche în care să-şi fie unul altuia fideli şi care ar fi, poate, mai greu de controlat. Scopul real, nedeclarat, este acela de a îndepărta orice plăcere din actul sexual. Nu dragostea constituie duşmanul, ci erotismul — în cadrul căsătoriei şi în afara ei. Toate căsătoriile între membri ai Partidului trebuie aprobate de o comisie specială şi, deşi niciodată nu s-a afirmat clar un asemenea principiu, cererea se respinge dacă respectivii dau cumva impresia că simt vreo atracţie fizică unul pentru celălalt. Singurul scop recunoscut al căsătoriei este dobândirea de copii care să servească Partidul, împreunarea sexuală trebuie privită ca o operaţie minoră, oarecum scârboasă, la fel cum ţi-ai face o clismă. Treaba asta iarăşi nu se spune niciodată verde în faţă, dar, în mod indirect, este vârâtă în capul fiecărui membru al Partidului încă din copilărie. Există şi organizaţii, ca Liga Tineretului Anti-Sex, care pledează pentru celibatul total la ambele sexe. Toţi copiii ar urma să fie dobândiţi prin însămânţare artificială — în Nouvorbă, artinsem — şi crescuţi în instituţii publice. Ceea ce, după cum îşi dă seama şi Winston, nu este ceva luat foarte tare în serios, dar, într-un anume fel, se potriveşte cu ideologia Partidului în general. Partidul încearcă să juguleze instinctul sexual, sau, dacă nu poate, atunci măcar să-l deformeze sau să-l mânjească. Nu înţelege de ce lucrurile stau aşa, dar i se pare normal să stea aşa. Iar în privinţa femeilor, eforturile Partidului sunt, în mare parte, încununate de succes.

Se gândeşte din nou la Katherine. Trebuie să fie vreo nouă, zece ani — poate chiar unsprezece — de când s-au despărţit. Curios cât de rar îşi mai aduce aminte de ea. Uneori, i se întâmpla să şi uite, zile în şir, că a fost odată însurat. Nu au stat împreună decât un an şi vreo trei luni de zile. Partidul nu îngăduie divorţul, dar mai degrabă încurajează despărţirea în cazurile în care nu apar copii.

Katherine era o fată înaltă, blondă, foarte dreaptă, care se mişca splendid. Avea o figură reliefată, acvilină, pe care o puteai numi nobilă, până când descopereai că în spatele ei nu se găsea mai nimic. Foarte repede după ce s-au căsătorit, Winston a ajuns la concluzia — probabil fiindcă pe ea o ştia mai îndeaproape decât pe oricine altcineva — că soţia lui avea, fără exagerare, mintea cea mai goală, mai vulgară şi mai cretină din câte îi fusese dat să întâlnească până atunci. Nu avea nici un gând în cap, care să nu fi fost vreun slogan şi nu exista idioţenie, absolut nici una, pe care să n-o fi putut înghiţi, dacă Partidul i-o punea în faţă. „Magnetofonul uman” — aşa o poreclise el în sinea lui. Şi totuşi, ar fi putut suporta să trăiască lângă ea, dacă n-ar fi fost vorba de un singur lucru — sexul. Cum o atingea, Katherine se crispa şi devenea rigidă. Când o îmbrăţişa, parcă ar fi ţinut în braţe un manechin de lemn. Şi mai era ceva ciudat: în rarele momente când şi ea îl strângea pe el la pieptul ei, îi dădea impresia că, în acelaşi timp, îl şi împingea la o parte cu toată puterea. Rigiditatea muşchilor ei reuşea să-i creeze impresia asta. Stătea acolo, cu ochii închişi, şi nici nu se împotrivea, nici nu participa, ci pur şi simplu se supunea. Era extraordinar de stresant si, după o vreme, devenise oribil. Chiar şi atunci ar fi putut suporta să trăiască lângă ea, dacă s-ar fî înţeles să rămână fără progenituri. Dar, destul de curios, Katherine era cea care nu voia aşa ceva, zicând că un copil trebuia făcut, dacă puteau. Aşa încât circul avea loc în continuare, o dată pe săptămână, foarte regulat, ori de câte ori nu intervenea câte ceva. Avea chiar obiceiul să-i reamintească dimineaţa, de parcă ar fi fost cine-ştie-ce care trebuia făcut în seara respectivă şi nu trebuia să uite. Avea două formule pentru treaba asta: prima era „să producem un copil”, iar a doua, „datoria noastră faţă de Partid”; ei bine, da, chiar folosea expresia asta. În scurt timp, el a ajuns să aibă un sentiment de adevărată spaimă când se apropia ziua respectivă. Dar, din fericire, nu „produseseră” nici un copil, aşa încât, până la urmă, a acceptat şi ea să renunţe şi, la scurt timp după aceea, s-au despărţit.

Winston oftează în surdină, îşi ia tocul din nou şi scrie: …s-a aruncat pe pat şi, în clipa următoare, fără nici un fel de preliminarii, în cel mai vulgar şi mai oribil fel cu putinţă, şi-a ridicat fusta. Eu…

Îşi revede propria imagine, stând acolo, în lumina înfundat ă a lămpii cu gaz, cu mirosul de ploşniţe si de parfum prost în nări şi cu un sentiment de înfrângere şi duşmănie care, chiar şi în clipa de atunci, se suprapunea gândului la trupul alb al Katherinei, congelat pentru totdeauna de puterea hipnotică a Partidului. De ce trebuie să fie mereu aşa? De ce nu poate avea şi el o femeie numai a lui, în locul târfelor ălora-mpuţite, la câţiva ani o dată? Oricum, o partidă de sex adevărat este ceva aproape de neimaginat. Femeile Partidului sunt toate la fel. Abstinenţa este la fel de adânc înrădăcinată în ele, ca fidelitatea faţă de Partid. Exerciţiile fizice practicate cu grijă încă de mici, jocurile şi apa rece, prostiile care li se bagă în cap la şcoală, la Spioni şi în Liga Tineretului, discursurile, paradele, cântecele, lozincile, marşurile milităreşti, toate astea au alungat din ele sentimentele fireşti. Logica îi spune că trebuie să mai existe şi excepţii, dar sufletul lui a obosit să mai tot creadă aşa ceva. Toate sunt intangibile, aşa cum le cere Partidul să fie. Şi ceea ce vrea el, mai mult decât să fie iubit, este să spargă zidul ăsta de virtute, fie şi numai o dată în viaţă. Actul sexual înfăptuit cu succes înseamnă răzvrătire. Pofta sexuală înseamnă crimă-gândit. Presupunând că ar fî reuşit să trezească apetitul în Katherine, tot ar fi fost ca o seducţie, deşi era nevasta lui.

Dar trebuie neapărat să se elibereze şi de restul poveştii, aşa încât scrie:


am dat lampa mai tare. Când am văzut-o în lumină…


După întunericul dinainte, lumina slabă a lămpii cu gaz i s-a părut foarte puternică. Era prima oară când o vedea pe femeia aia ca lumea. A făcut un pas spre ea şi pe urmă s-a oprit, plin de nerăbdare, dar şi de groază. Conştiinţa riscului pe care şi-l luase venind cu ea era greu de suportat. Se putea foarte bine să-l prindă vreo patrulă când ieşea de acolo; dacă era vorba, poate chiar în clipa respectivă îl aşteptau dincolo de uşă. Dacă pleca şi fără să fi făcut ce venise acolo să facă…

Trebuie neapărat spus până la capăt, trebuie neapărat mărturisit. Ceea ce a văzut brusc, la lumina lămpii date mai tare, era că femeia era bătrână. Fardul de pe obrajii ei era atât de gros, că parcă stătea să crape, ca o mască de carton. Avea şi şuviţe de păr alb; dar avea şi ceva cu adevărat oribil: îşi ţinea gura întredeschisă, dând la iveală nimic altceva decât o gaură neagră, ca o cavernă. Nu avea dinţi deloc.

Winston scrie în grabă, mâzgălind literele:


…era o femeie bătrână de tot, avea cel puţin şaizeci de ani. Dar eu am mers înainte şi tot am făcut treaba pentru care venisem.


Îşi apasă din nou pleoapele cu degetele, în sfârşit, a scris, dar nu simte nici o diferenţă. Terapia nu a funcţionat, îi vine şi acum, mai abitir ca niciodată, să strige porcării în gura mare.

7

Dacă există vreo speranţă, ea stă în proli,


scrie Winston în jurnal. Dacă există, cu adevărat, vreo speranţă, trebuie să stea în proli, pentru că numai de acolo, din masele viermuitoare şi dispreţuite, optzeci şi cinci la sută din populaţia Oceaniei, se poate ridica forţa capabilă să răstoarne Partidul; dinăuntru, Partidul nu poate fi răsturnat. Duşmanii lui — presupunând că Partidul ar avea, într-adevăr, duşmani — nu au cum să se unească, şi nici măcar cum să se recunoască unii pe alţii. Chiar dacă legendara Frăţie există în realitate — şi se poate foarte bine să existe — este de neconceput că membrii ei s-ar putea întruni vreodată în grupuri mai mari de doi, maximum trei inşi. Orice poate semnala răzvrătirea: o privire drept în ochi, o inflexiune a vocii, un cuvânt oarecare, şoptit când şi când. În timp ce prolii, dacă ar putea cumva deveni conştienţi de puterea lor, nu au nevoie să comploteze. Nu trebuie decât să se ridice şi să se scuture, cum se scutură un cal de muşte. Dacă vor, pot să pulverizeze Partidul până mâine dimineaţă. Imposibil ca, mai devreme sau mai târziu, să nu le vină ideea să facă treaba asta. Şi totuşi…! îşi aduce aminte cum odată, pe când mergea pe o stradă aglomerată, a auzit un urlet formidabil, sute de voci — voci de femei —, care izbucniseră în acelaşi timp pe o străduţă laterală, la câteva case mai sus. Era un strigăt înfiorător, de furie şi disperare, un „Oooo-oo-o-o…” tare şi profund, care răsuna întruna, ca ecourile unui clopot. Lui Winston i-a sărit atunci inima din loc. A-nceput!! — s-a gândit automat. O răscoală! în fine, prolii se dezlănţuie ! Când a ajuns la locul cu pricina, a văzut o gloată de vreo două, poate trei sute de femei înghesuindu-se în jurul tarabelor dintr-o piaţă, cu nişte mutre atât de sumbre, de parcă ar fi fost pasagerii condamnaţi ai unui vapor care se scufunda. Dar, în clipa următoare, disperarea generală s-a destrămat într-o mulţime de certuri pe grupuleţe. Ce se întâmplase: la una dintre tarabe, se vindeau tigăi. Erau toate jalnice şi şubrede, dar vasele de bucătărie de orice fel s-au găsit întotdeauna foarte greu. Atunci apăruseră brusc pe piaţă. Femeile care avuseseră noroc, îmbrâncite şi împinse de celelalte, încercau să iasă de acolo, cu tigăile în braţe, în timp ce alte câteva zeci ţipau prin jurul tarabei, acuzându-l pe vânzător de favoritisme şi că ar mai fi avut tigăi dosite pe undeva. Deodată au izbucnit alte urlete: două grăsane, dintre care uneia i se desfăcuse şi cocul din cap, apucaseră de aceeaşi tigaie şi încercau să şi-o smulgă una alteia din mână. Tot trăgând amândouă de ea, tigaia a rămas brusc fără mâner. Winston s-a uitat la ele cu scârbă. Şi totuşi, fie numai pentru o clipă şi fie numai pentru un motiv caraghios, ce forţă aproape înspăimântătoare răsunase în urletul scos de cele câteva sute de glasuri! De ce oare nu strigau niciodată aşa şi pentru ceva important?! Scrie:


Până nu devin conştienţi, nu se vor răzvrăti şi până nu se răzvrătesc, nu pot deveni conştienţi.


Treaba asta, se gândeşte, parcă ar fi copiată dintr-un manual de şcoală. Partidul pretinde, bineînţeles, că i-a eliberat pe proli din robie, înainte de Revoluţie, ei ar fi fost crunt exploataţi de capitalişti, lăsaţi să moară de foame şi biciuiţi, femeile ar fi fost silite să muncească în minele de cărbuni — adevărul este că în continuare muncesc femei în minele de cărbuni — şi că unii copii erau băgaţi în fabrici de la vârsta de şase ani. Dar, în acelaşi timp, conform principiilor dublugânditului, Partidul te învaţă că prolii sunt prin natura lor inferiori şi trebuie ţinuţi în stare de supunere, ca animalele, prin aplicarea câtorva reguli simple. In realitate, nu se ştie mai nimic despre proli. Nici nu ai nevoie să ştii prea multe. Atâta timp cât prolii muncesc şi fac copii, celelalte activităţi ale lor nu au nici o importanţă. Lăsaţi în voia lor, ca vitele pe câmpiile nesfârşite ale Argentinei, se vor întoarce mereu la un mod de viaţă care li se pare firesc, la un soi de model ancestral. Se nasc, cresc pe maidane, merg la muncă de la doisprezece ani, trec printr-o scurtă perioadă înfloritoare, de frumuseţe şi apetit sexual, se căsătoresc la douăzeci de ani, la treizeci sunt deja între două vârste şi mor, cei mai mulţi dintre ei, pe la şaizeci. Munca fizică grea, grija de casă şi de copii, micile certuri cu vecinii, filmele, fotbalul, berea şi, în primul rând, jocurile de noroc le umplu orizontul. Nu sunt greu de supravegheat. Câţiva agenţi de-ai Poliţiei Gândirii se învârt mai tot timpul printre ei, răspândind zvonuri alarmiste, observându-i şi eliminându-i pe cei câţiva indivizi despre care se crede că ar putea deveni primejdioşi; dar nimeni nu încearcă să-i îndoctrineze cu ideologia Partidului. Nici nu este de dorit ca prolii să aibă opinii politice clare. Tot ce li se cere este un patriotism primitiv, care să răspundă ori de câte ori se face apel la ei să accepte zile de muncă mai lungi sau raţii mai mici. Şi chiar şi atunci când sunt nemulţumiţi de ceva, cum se mai întâmpla uneori, nemulţumirea lor nu duce nicăieri, pentru că, în lipsa oricărei viziuni cu caracter de generalitate, nu şi-o pot concentra decât asupra unor necazuri particulare şi neînsemnate. Relele cele mari depăşesc în mod invariabil capacitatea lor de înţelegere. Marea majoritate a prolilor nici măcar nu au tele-ecran în casă. Până şi poliţia civilă are de-a face cu ei foarte puţin, în Londra, de exemplu, au loc o mulţime de delicte, există un adevărat stat în stat, o lume interlopă cu hoţi, tâlhari, curve, traficanţi de droguri şi bandiţi de tot felul; dar, de vreme ce totul se petrece acolo, între prolii înşişi, nu are nici o importanţă, în toate problemele de morală, li se permite să-şi urmeze codurile lor ancestrale. Puritanismul sexual al Partidului nu le este impus şi lor. Curvăsăria nu li se pedepseşte, iar divorţul le este îngăduit. In treacăt fie spus, chiar şi credinţele religioase le-ar fi tolerate, dacă prolii ar da vreun semn că au nevoie de aşa ceva, sau că îşi doresc. Prolii sunt în afară de orice suspiciune. Vorba lozincii care sună astfel: „Prolii şi animalele sunt liberi”. Winston se apleacă şi-şi scarpină cu grijă ulceraţia varicoasă, care a cam început să-l mănânce. Lucrul la care te întorci de fiecare dată este imposibilitatea de a şti cum arăta, în realitate, viata dinainte de Revoluţie. Scoate din sertarul măsuţei un manual de istorie pentru copii, împrumutat de la doamna Parsons, şi începe să transcrie un pasaj în jurnal:


„Pe vremuri, Londra nu era oraşul frumos pe care-l cunoaştem astăzi. Era un loc întunecos, murdar şi nesănătos, unde nimeni nu avea suficient de mâncare şi unde sute şi mii de oameni săraci nu aveau ghete şi nici măcar un acoperiş sub care să doarmă. Copiii, chiar de vârsta voastră, erau obligaţi să muncească douăsprezece ore pe zi pentru nişte stăpâni cruzi, care îi şfichiuiau cu bicele dacă munceau prea încet şi nu-i hrăneau decât cu coajă de pâine uscată şi apă. Iar în mijlocul acestei cumplite sărăcii, se ridicau numai câteva case mari şi frumoase, locuite de nişte oameni bogaţi care ţineau nici mai mult, nici mai puţin de treizeci de servitori care să aibă grijă de ei. Aceştia se numeau capitalişti. Erau graşi, urâţi, cu ochi răi, cum este, de exemplu, cel din fotografia de pe pagina alăturată. Observaţi că este îmbrăcat cu o haină lungă, neagră, numită redingotă, şi cu o pălărie ciudată, lucioasă, în formă de burlan, care se numea joben. Aceasta era uniforma capitaliştilor şi nimeni altcineva nu avea voie s-o poarte. Capitaliştii stăpâneau totul pe lume şi toţi ceilalţi oameni erau sclavii lor. Ei stăpâneau tot pământul, toate casele, toate fabricile şi toţi banii.