Oricine nu li se supunea putea fi aruncat în temni ţă sau dat afară din slujbă, apoi lăsat să moară de foame. Orice om obişnuit, când vorbea cu un capitalist, trebuia să se încline în faţa acestuia, să-i facă plecăciuni, să-şi ia şapca de pe cap şi să i se adreseze cu «Domnule». Şeful tuturor capitaliştilor se numea Rege, iar…”


Restul povestii îl cunoaşte. În continuare, este vorba de episcopii cu mânecile lor largi, de judecătorii îmbrăcaţi în robe cu gulere şi poale de hermină, de stâlpul infamiei, de bursă, de roata ocnaşilor, de mâţa cu nouă cozi, de Banchetul Lordului Primar şi de obiceiul de a s ăruta piciorul Papei. Mai este ceva, care se cheamă ius primae noctis şi care probabil că nu se menţionează într-un manual pentru copii —, şi anume legea după care orice capitalist avea dreptul să se culce cu oricare dintre femeile angajate în fabricile lui.

De unde să ştii ce este minciună din toate astea? Poate că este adevărat că individul mediu o duce mai bine acum decât o ducea înainte de Revoluţie. Singurul indiciu că nu este aşa rămâne protestul mut pe care-l simţi în oase, sentimentul instinctiv că viata în condiţiile date este insuportabilă şi că, într-o perioadă oarecare, nu se poate să nu fi fost altfel. Singurul lucru cu adevărat specific vieţii actuale nu este cruzimea sau nesiguranţa ei, ci pur şi simplu sărăcia, mizeria, nepăsarea. Dacă te uiţi în jur, vezi că viaţa nu are nimic comun nu numai cu balivernele care se revarsă peste tine de la tele-ecran, dar nici cu idealurile pe care Partidul le proclamă sus şi tare. Chiar şi pentru un membru al Partidului, o bună parte a vieţii este neutră şi apolitică şi adevăratele ei probleme sunt treburile anoste cu care trebuie să-şi bată capul zilnic: lupta ca să se urce în metrou, cârpitul câte unui ciorap găurit, milogeala pentru câte o tabletă de zaharină în plus, păstratul câte unui muc de ţigară. Idealul pus pe tapet de Partid este ceva uriaş, cumplit şi sclipitor: o lume de oţel şi beton, cu maşinării monstruoase şi arme înfricoşătoare, un popor întreg de luptători şi fanatici mărşăluind în unitate perfectă, toţi împărtăşind aceleaşi gânduri şi strigând aceleaşi slogane, muncind întruna, luptând, triumfând, persecutând — trei sute de milioane de oameni, toţi cu aceeaşi figură. Realitatea sunt oraşele decăzute, murdare, în care nişte indivizi înfometaţi îşi târşâie de colo până colo pantofii stâlciţi şi locuiesc în case şubrede, din secolul nouăsprezece, case care put mereu a varză şi a closete înfundate, îi trece pe dinaintea ochilor imaginea Londrei, mare şi în ruine, oraşul cu un milion de lăzi de gunoi, şi peste ea se suprapune chipul doamnei Parsons, o femeie cu faţa brăzdată de riduri şi părul ca fânul, care se agită neputincioasă în jurul unei chiuvete pline.

Se apleacă şi-şi scarpină din nou glezna. Tele-ecranele îţi bombardează urechile, zi şi noapte, cu statistici care demonstrează că, în prezent, oamenii au mai multă hrană, mai multe haine, locuinţe mai bune, distracţii mai variate, că trăiesc mai mult, lucrează mai puţin, sunt mai mari, mai sănătoşi, mai voinici, mai fericiţi, mai inteligenţi, mai bine educaţi decât oamenii care au trăit cu cincizeci de ani în urmă. Nici o vorbă din toate astea nu poate fi confirmată sau infirmată. Partidul pretinde, de exemplu, că, în momentul de faţă, patruzeci la sută din populaţia adultă este ştiutoare de carte; înainte de Revoluţie, se spune, proporţia era de numai cincisprezece la sută. Partidul afirmă că mortalitatea infantilă este acum de numai o sută şaizeci la mie, în timp ce, înainte de Revoluţie, era de trei sute la mie — şi aşa mai departe. Parcă ar fi o singură ecuaţie cu două necunoscute. Se poate foarte bine ca absolut fiecare cuvânt din cărţile de istorie, chiar şi lucrurile pe care le accepţi fără probleme, să fie pură fantezie. Nu ai cum şti, dar poate că nu a existat niciodată vreo lege intitulată ius primae noctis, nici vreo fiinţă numită capitalist, nici vreo pălărie care să se cheme joben.

Totul se topeşte în ceaţă. Trecutul este şters cu buretele, ştersătura se uită, iar minciuna devine adevăr, în toată viaţa lui, o singură dată a avut în mână — după întâmplare, asta este important — dovada concretă, clară, a unei mistificări. A ţinut-o între degete poate chiar vreo treizeci de secunde. Era prin 1973 — atunci trebuie să fi fost — oricum, era cam în perioada în care el şi Katherine se despărţeau. Dar data cu adevărat importantă era cu vreo şapte-opt ani mai devreme.

Povestea a început, de fapt, pe la mijlocul anilor şaizeci, în perioada marilor epurări, când conducătorii iniţiali ai Revoluţiei au fost daţi la o parte o dată pentru totdeauna. Până prin 1970, nu mai rămăsese nici unul, în afară de Fratele cel Mare însuşi. Toţi ceilalţi fuseseră între timp demascaţi ca trădători şi contrarevoluţionari. Goldstein fugise şi se ascundea, nu se ştia unde, iar dintre ceilalţi, câţiva pur şi simplu dispăruseră, în timp ce majoritatea fuseseră executaţi, după nişte procese publice răsunătoare, în care mărturisiseră toate crimele imaginabile. Printre ultimii supravieţuitori se numărau trei inşi — Jones, Aaronson şi Rutherford. Cam prin 1965 şi aceştia trei au fost arestaţi. Aşa cum se întâmpla adeseori, au dispărut cam un an, poate ceva mai mult, aşa încât nu se mai ştia dacă mai erau în viaţă sau muriseră, când, deodată, au fost brusc scoşi la lumină din nou, pentru a se auto-învinovăti, ca de obicei. Au mărturisit atunci că ar fi fost vinovaţi de spionaj pentru inamic — la data respectivă, inamicul era tot Eurasia —, de delapidare de fonduri publice, de uciderea unor membri fideli ai Partidului, de comploturi împotriva conducerii Fratelui cel Mare, care începuse cu mult înainte de Revoluţie, şi de acte de sabotaj care provocaseră moartea a sute de mii de persoane. După ce au mărturisit toate astea, au fost iertaţi, reprimiţi în Partid şi li s-au dat nişte posturi care sunau important, dar, de fapt, erau nişte sinecure. Toţi trei au scris nişte lungi şi abjecte articole în Times, analizând motivele pentru care dezertaseră, şi angajându-se să revină pe calea cea bună.

La câtva timp după eliberarea lor, Winston i-a văzut cu ochii lui pe toţi trei la Cafeneaua „Castanul”, îşi aduce aminte cu ce gen de fascinaţie îngrozită i-a urmărit atunci, cu coada ochiului. Erau nişte oameni mult mai bătrâni decât el, nişte relicve ale lumii vechi, aproape ultimele figuri mari rămase din zilele eroice de început ale Partidului, încă mai erau vag înconjuraţi de aura luptelor din ilegalitate şi din timpul războiului civil. Winston avea sentimentul, deşi pe vremea respectivă faptele şi datele începuseră deja să se înceţoşeze, că de numele lor auzise cu mai mulţi ani înainte de a fi auzit pentru prima dată de Fratele cel Mare. Dar, în acelaşi timp, cei trei erau proscrişi, nişte duşmani, nişte paria sortiţi, cu absolută certitudine, stârpirii în cel mult un an-doi. Nimeni care a încăput o dată pe mâna Poliţiei Gândirii nu scapă până la urmă. Nu erau decât nişte cadavre care îşi aşteptau intrarea oficială în mormânt.

Nu stătea nimeni la nici una dintre mesele de lâng ă ei. Nu era indicat să fii văzut nici măcar în apropierea unor asemenea oameni. Stăteau toţi trei fără să scoată o vorbă, în faţa paharelor cu gin aromatizat cu cui soare, specialitatea barului. Dintre toţi trei, Rutherford l-a impresionat pe Winston cel mai mult cu înfăţişarea lui. Rutherford fusese cândva un caricaturist renumit, ale cărui desene violente ajutaseră la înflăcărarea opiniei publice înaintea şi în timpul Revoluţiei. Chiar şi atunci, după demascare, caricaturile lui încă mai apăreau în Times — ce-i drept, la intervale mari. Nu mai erau, însă, decât nişte imitaţii ale vechiului stil al lui Rutherford, care, cine-ştie-de-ce, păreau fără viaţă şi neconvingătoare. Reluau tot timpul, într-o altă formă, vechile teme — locuinţele de la mahala, copiii muritori de foame, luptele de stradă, capitaliştii cu joben — până şi pe baricade capitaliştii parcă se agăţau cu dinţii de joben —, totul într-un efort nesfârşit şi deznădăjduit de a se întoarce în trecut. Arăta monstruos, cu o coamă de păr cărunt şi năclăit, cu faţa brăzdată şi căzută şi cu buze groase, de negroid. Probabil că la vremea lui fusese colosal de solid; dar acum trupul masiv i se încovoia, se buh ăia, decădea din toate punctele de vedere. Ai fi zis că, dintr-un moment într-altul, avea să cadă grămadă în faţa ta, ca un munte care se prăbuşeşte.

Asta se petrecea pe la ora cincisprezece; Winston nu-şi mai aduce aminte, acum, prin ce împrejurări ajunsese să se afle la cafenea la o asemenea oră. Localul era pe jumătate gol. Tele-ecranele emiteau o muzică metalică. Cei trei stăteau în colţul lor, aproape imobili, fără să scoată o vorbă. Chelnerul le aducea mereu alte pahare cu gin, deşi ei nu comandaseră. Pe o masă de alături era o tablă de şah cu piesele aşezate, dar nimeni nu juca. Şi, în clipa aceea, poate pentru o jumătate de minut, s-a întâmplat ceva cu tele-ecranele. Cântecul pe care-l transmiteau s-a schimbat şi tonul era acum altul. S-a auzit deodată ceva greu de descris, o notă bizară, spartă, de zbierat, de caraghioslâc; în mintea lui, Winston a numit-o atunci „notă galbenă”. După care, s-a auzit o voce cântând:

„Sub castanul înfrunzit,
M-ai înşelat, te-am fraierit,
Şi-unul şi-altul, păcălit,
Stăm sub castanul înfrunzit”.

Cei trei nu au schiţat nici o mişcare. Dar, când Winston s-a uitat din nou cu coada ochiului la chipul ruinat al lui Rutherford, a văzut că avea ochii plini de lacrimi. Şi atunci a observat, pentru prima oară, cutremurându-se în sinea lui şi neştiind, totuşi, pentru ce se cutremura, că şi Aaronson şi Rutherford aveau nasurile rupte.

La puţin timp după asta, toţi trei au fost arestaţi din nou. Se părea că, încă din momentul eliberării, se angajaseră în alte comploturi. La al doilea proces au mărturisit toate vechile crime din nou, plus un şir de altele noi. Au fost executaţi, iar soarta lor, inclusă în istoriile Partidului ca un avertisment pentru posteritate.

La vreo cinci ani după toată povestea asta, Winston tocmai derula o grămadă de suluri care picaseră din tubul pneumatic pe biroul lui, când, deodată, a dat peste o bucată de hârtie care încăpuse, evident din greşeală, printre celelalte şi rămăsese uitată acolo. In clipa în care a văzut hârtia, a înţeles ce semnificaţie avea. Era o jumătate de pagină ruptă dintr-un Times vechi de vreo zece ani — jumătatea de sus, aşa că includea şi data — şi conţinea o fotografie a delegaţilor la o solemnitate oarecare a Partidului ţinută la New York. In mijlocul grupului, se distingeau tocmai Jones, Aaronson şi Rutherford. Nu avea cum să-i confunde, cu atât mai mult, cu cât numele lor figurau în legenda fotografiei.

Problema era următoarea: la ambele procese, cei trei declaraseră că, la data respectivă, se aflau pe teritoriu eurasian, că zburaseră de pe un aerodrom secret din Canada şi se duseseră la un rendez-vous undeva în Siberia, iar acolo discutaseră cu membri ai Marelui Stat-Major Eurasian, divulgându-le importante secrete militare. Data se fixase în mintea lui Winston, pentru că, din întâmplare, era solstitiul de vară; dar toată povestea trebuie să fi fost consemnată în nenumărate alte locuri. Nu se putea trage decât o singură concluzie: mărturiile celor trei erau false.

Bineînţeles că asta nu era o descoperire în sine. Nici pe atunci Winston nu-şi închipuia că oamenii radiaţi în marile epurări comiseseră cu adevărat crimele care li se puneau în cârcă. Dar era o dovadă clară, un fragment din trecutul abolit, ca un os fosil care apare în alt strat decât cel în care te aştepţi să apară şi dă peste cap o întreagă teorie geologică. Era destul ca să pulverizeze Partidul, dacă ar fi putut fi publicată cumva în toată lumea şi semnificaţia ei, divulgată.

Atunci, însă, Winston a continuat să lucreze. De îndată ce a văzut fotografia şi şi-a dat seama ce reprezenta ea şi ce însemna, a acoperit-o cu altă foaie de hârtie. Noroc că, desfăşurând-o, fusese cu faţa în jos, din unghiul de vedere al tele-ecranului. Şi-a luat blocul de ciorne pe genunchi şi şi-a împins scaunul mai în spate, ca să fie cât mai departe de tele-ecran cu putinţă. Să-ţi menţii trăsăturile feţei imobile nu este greu, şi chiar şi respiraţia ţi-o poţi controla, dacă faci un efort; dar nu-ţi poţi stăpâni bătăile inimii, iar tele-ecranul este destul de sensibil ca să le perceapă. A lăsat să treacă vreo zece minute, chinuit, în tot acest timp, de teama ca vreun accident oarecare — de pildă, un curent care să sufle brusc peste biroul lui-să nu-l deconspire. Pe urmă, cu tot cu foaia pe care o pusese deasupra şi cu alte câteva hârtii, a aruncat fotografia în gaura de memorie.

Peste încă un minut, fotografia a ajuns, probabil, scrum.

Treaba asta se întâmpla, deci, cu zece-unsprezece ani în urmă. Astăzi, probabil că ar păstra fotografia. Este ciudat că simplul fapt de a o fi ţinut cândva între degete i se pare şi acum hotărâtor, când fotografia în sine şi, o dată cu ea, şi evenimentele de care amintea nu mai sunt de mult de actualitate. Oare puterea Partidului asupra trecutului a slăbit cu ceva, se întreabă el, pentru că o dovadă astăzi dispărută a existat odată?

Dar astăzi, presupunând că ar putea fi reconstituită din propria-i cenuşă, fotografia respectivă poate foarte bine să nici nu mai constituie o dovadă. Încă în perioada când şi-a făcut el descoperirea, Oceania nu mai era în război cu Eurasia şi probabil că agenţilor Estasiei îşi trădaseră ţara cei trei. De atunci au mai avut loc nişte schimbări — două, trei, nici nu mai ţine minte câte anume. Precis că mărturiile lor au fost rescrise şi rescrise până când faptele şi datele iniţiale au ajuns să nu mai aibă nici cea mai mică importanţă. Trecutul nu este numai modificat: trecutul este modificat în continuu. Ceea ce constituie pentru Winston un motiv de chin şi de coşmaruri este faptul că nu a înţeles niciodată de ce se pune pe roate înşelătoria asta uriaşă. Avantajele imediate ale falsificării trecutului sunt evidente, dar motivul fundamental rămâne pentru el un mister, îşi ia din nou tocul şi scrie în jurnal: