— Aveţi o cheie? — întreabă Winston, chinuindu-se să deşurubeze capacul sifonului.

— O cheie…? — îl îngână doamna Parsons, devenind brusc nevertebrată. Nu ştiu, zău că nu ştiu. Poate copiii…

Din camera de alături se aude o tropăială de cizme şi din nou suflatul în pieptene; după alte câteva momente, copiii dau buzna în sufragerie. Doamna Parsons vine triumfătoare cu cheia cerută. Winston dă drumul la apă şi scoate din sifon, plin de scârbă, un smoc de păr care înfundase ţeava de scurgere, îşi freacă degetele cât poate mai bine cu apa rece de la robinet şi vine înapoi în camera cu hărmălaia.

— Sus mâinile!! răcneşte o voce sălbatică. Un băiat frumuşel şi bine făcut, de vreo nouă ani, răsare din spatele mesei şi-l ameninţă cu un pistol automat de jucărie, în timp ce sora lui, cu vreo doi ani mai mică, face acelaşi gest cu o bucată de lemn tăiată în formă de armă. Amândoi sunt îmbrăcaţi în uniforma Spionilor, cu pantaloni scurţi albaştri, cămăşi gri şi eşarfe roşii la gât. Winston îşi ridică mâinile deasupra capului, cu un vag sentiment de nelinişte, văzând cât de brutal se comportă copiii, că pentru ei nu este numai joacă.

— Eşti un trădător! — zbiară din nou băiatul. Un criminal în gândire! Eşti un spion eurasian! Te-mpuşc, te vaporizez, te bag la ocnă ! Deodată, încep amândoi să ţopăie în jurul lui şi să strige „Tră-dă-tor!” şi „Cri-mi-nal!”, fetiţa imitându-şi fratele la orice gest. Jocul este oarecum înfricoşător — nu-şi dă nici el seama de ce —, aşa cum sunt giumbuşlucurile tigrişorilor care ajung, într-o bună zi, mâncători de oameni. In ochii băia tului se citeşte un fel de sălbăticie calculată, dorinţa vizibilă de a da în Winston sau de a-l lovi cu piciorul şi conştiinţa că este aproape destul de mare ca să şi facă treaba asta. Bine că pistolul ăla pe care-l ţine în mână e de jucărie, se gândeşte Winston.

Privirile doamnei Parsons se mută nervos de la el la copii şi înapoi. La lumina ceva mai tare din sufragerie, Winston observă că într-adevăr are praf în ridurile de pe obraji.

— Nu ştiu, zău, se fac atât de zgomotoşi, zice ea. Sunt supăraţi că nu pot merge să vadă cum îi spânzură pe prizonierii aceia, de-asta. Eu am prea multă treabă ca să-i duc, iar Tom, când se-ntoarce de la slujbă, e prea târziu.

— De ce să nu mergem să vedem cum îi spânzură? — tună băiatul cu vocea lui sonoră.

— Vrem să vedem cum îi spânzură! Vrem să vedem cum îi spânzură! — îl îngână surioara lui, tot ţopăind de jur împrejur.

A, da, îşi aminteşte Winston, e vorba de prizonierii eurasieni, vinovaţi de crime de război, care urmează să fie spânzuraţi diseară în Parc. Treaba asta se întâmplă cam o dată pe lună şi devine distracţie populară. Copiii întotdeauna fac scandal ca să fie duşi să vadă. Ii spune bună ziua doamnei Parsons şi se îndreaptă spre uşă. După ce face câţiva paşi pe coridor, simte o izbitură cumplit de dureroasă în ceafă. Parcă i-a înfipt cineva o sârmă înroşită în foc. Se răsuceşte pe călcâie şi apucă s-o mai vadă pe doamna Parsons cum îşi trage fiul înapoi înăuntru şi pe băiat cum îşi bagă praştia în buzunar.

— Goldstein! — zbiară copilul în timp ce uşa se închide în faţa lui.

Dar ceea ce l-a şocat pe Winston nu a fost nici măcar izbitura, ci expresia de frică neajutorată care se citea pe faţa pământie a femeii, întors la el în apartament, trece repede prin faţa tele-ecranului şi se aşează din nou la măsuţă, frecându-si ceafa care încă îl mai doare. Muzica s-a terminat, în locul ei, o voce răstită, milităroasă, descrie cu un fel de voluptate brutală armamentul noii Fortăreţe Plutitoare care tocmai a aruncat ancora undeva între Islanda şi Insulele Feroe.

Cu asemenea copii, se gândeşte Winston, amărâta aia de femeie trebuie să ducă o viaţă de teroare, încă un an, cel mult doi, şi or s-o pândească zi şi noapte s-o prindă cu simptome de neortodoxie. Aproape toţi copiii din ziua de astăzi sunt îngrozitori. Cel mai rău este că organizaţiile lor — Spionii, de pildă — îi transformă în mod sistematic în nişte mici sălbatici imposibil de stăpânit. Şi totuşi, treaba asta nu trezeşte în ei nici cea mai mică dorinţă de a se revolta împotriva disciplinei Partidului. Din contră, copiii adoră Partidul şi tot ce are legătură cu el. Cântecele, marşurile, steagurile, mersul în excursii, instrucţia cu arme de exerciţiu, urlatul de slogane, adularea Fratelui cel Mare — toate sunt pentru ei un fel de joc de-a eroii. Sălbăticia specifică vârstei le este în întregime canalizată împotriva duşmanilor Statului, împotriva străinilor, trădătorilor, sabotorilor şi criminalilor în gândire. Este ceva aproape normal pentru oamenii peste treizeci de ani să le fie frică de propriii lor copii. Şi pe bună dreptate, fiindcă nu trece o săptămână în care Times să nu publice câte o notiţă despre cutare mică secătură care a tras cu urechea — expresia folosită în general este „erou-copil” —, a auzit cine-ştie-ce vorbă compromiţătoare şi şi-a denunţat părinţii la Poliţia Gândirii. Durerea de la proiectilul praştiei i-a trecut, îşi ia tocul fără tragere de inimă, întrebându-se ce să mai scrie în jurnal, îşi aduce aminte de O'Brien. Cu ani în urmă — cât să fi trecut de-atunci? şapte ani trebuie să fie —, a visat că mergea printr-o cameră în care era întuneric-beznă. Şi cineva, care stătea jos, undeva într-o parte, i-a spus, în timp ce el trecea prin cameră: „Ne întâlnim în locul unde nu există întuneric”. Era spus foarte calm, aproape indiferent — o afirmaţie, nu un ordin. El a continuat să meargă, fără să se oprească. Ce i s-a părut curios atunci a fost faptul că în vis vorbele acestea nu l-au impresionat cine-ştie-ce. Mai târziu numai şi încetul cu încetul au început să capete, în mintea lui, o semnificaţie. Acum nu-şi mai aduce aminte dacă înainte sau după ce a avut visul respectiv l-a văzut pentru prima oară pe O'Brien, sau când anume a identificat vocea din beznă ca fiind vocea lui O'Brien. Dar, în orice caz, era mai mult decât sigur: O'Brien şi nu altcineva i-a vorbit, în timp ce el trecea prin camera întunecată.

Winston nu a putut niciodată să bage mâna în foc — nici măcar după licărirea din ochi de azi-dimineaţă nu are cum fi sigur — dacă O'Brien îi este prieten sau duşman. Adevărul este, însă, că nici nu prea are importanţă, între ei s-a stabilit un canal de comunicare mai important decât sentimentele sau alianţele. „Ne întâlnim în locul unde nu există întuneric” — i-a spus O'Brien atunci, demult, iar Winston habar nu are nici până în ziua de astăzi ce a vrut să spună, dar ştie că, odată şi odată, se va întâmpla.

Vocea de la tele-ecran se opreşte brusc şi un semnal de goarnă, frumos şi limpede, se revarsă peste aerul stătut. Apoi vocea continuă, enervantă:

— Atenţiune! Atenţiune, vă rog! în clipa asta ne-a sosit o ştire de pe Frontul Malabar. Forţele noastre din sudul Indiei au obţinut o strălucită victorie! Sunt împuternicit să vă anunţ că acţiunea despre care vă înştiinţăm astăzi va aduce probabil războiul la un stadiu de unde i se poate prevedea sfârşitul. Iată ştirea…

Veşti proaste la orizont, se gândeşte Winston. Şi pe bună dreptate, fiindcă iată, după descrierea plină de amănunte sângeroase a modului în care a fost anihilată o armată eurasiană, cu nişte cifre stupefiante de morţi şi de prizonieri, urmează anunţul că, începând de săptămâna viitoare, raţia de ciocolată se reduce de la treizeci la douăzeci de grame.

Winston râgâie din nou. Efectul ginului trece, lăsând în urmă o senzaţie de vid. La tele-ecran, fie pentru a celebra victoria, fie pentru a sugruma amintirea ciocolatei pierdute, izbucne şte deodată „Oceania, ţie-ţi cânt”. Când se cântă imnul, trebuie să stai în poziţie de drepţi. Dar el rămâne la locul lui, unde oricum este invizibil.

După „Oceania, ţie-ţi cânt”, urmează o muzică ceva mai lejeră. Winston se ridică de pe scaun şi se duce la fereastră, având grijă să rămână tot timpul cu spatele la tele-ecran. Ziua este încă senină şi friguroasă. Undeva, departe de tot, explodează un obuz, făcând un zgomot care se rostogoleşte ca un ecou surd. În fiecare zi cad vreo douăzeci-treizeci de obuze asupra Londrei.

Jos, în stradă, afişul rupt flutură încolo şi încoace în vânt, iar cuvântul SOCENG tot apare şi dispare. Principiile sacre ale SOCENG-ului. Nouvorbă, dublugândit, caracterul schimbător al trecutului. De fiecare dată când se gândeşte la ele, are sentimentul că rătăceşte prin pădurile de pe fundul mării, pierdut într-o lume monstruoasă, el însuşi fiind monstrul. E singur. Trecutul e mort, viitorul nu şi-l poate imagina. Ce siguranţă are el că fie şi un singur om care trăieşte în momentul de faţă este de partea lui? Şi cine i-ar putea oferi lui vreo garanţie că stăpânirea Partidului nu va dura la infinit? In loc de răspuns, vede în faţa ochilor cele trei lozinci scrise pe faţada albă ca zăpada a Ministerului Adevărului:


RĂZBOIUL ESTE PACE
LIBERTATEA ESTE SCLAVIE
IGNORANTA ESTE PUTERE

Scoate din buzunar o monedă de douăzeci şi cinci de cenţi. Şi pe ea sunt gravate aceleaşi trei lozinci, cu litere mici, dar citeţe. Iar pe cealaltă faţă este chipul Fratelui cel Mare. Până şi de pe monedă ochii ăia parcă te urmăresc. Pe monede, pe timbre, pe copertele cărţilor, pe steaguri, pe afişe, pe pachetele de ţigări — peste tot. Mereu aceiaşi ochi care parcă te urmăresc şi vocea care te învăluie. Când dormi sau când eşti treaz, la lucru sau la masă, înăuntru sau afară, în baie sau în pat — nicăieri nu scapi de ele. Nimic nu-ţi aparţine, afară de cei câţiva centimetri cubi de sub ţeastă.

Soarele s-a mai deplasat de-acum şi miile de ferestre ale Ministerului Adevărului, dacă nu mai strălucesc în lumină, arată mohorâte ca nişte creneluri la o fortăreaţă. Inima i se crispează în faţa acelei imense structuri piramidale. Prea puternică — nu poate fi zdruncinată. Nici o mie de obuze n-ar putea-o dărâmă. O dată în plus se întreabă: pentru cine scrie jurnalul ăsta? Pentru viitor, pentru trecut, pentru cine ştie ce epocă imaginară. Şi nu moartea îl aşteaptă, ci anihilarea. Jurnalul lui are să ajungă scrum, iar el-vapori. Numai Poliţia Gândirii are să citească lucrurile scrise de el, înainte de a le şterge şi din prezent şi din memorie. Cum poţi să te adresezi viitorului, când nici o urmă din tine, nici măcar un cuvânt oarecare mâzgălit pe un petec de hârtie, nu reuşeşte, fizic vorbind, să-ţi supravieţuiască?

Tele-ecranul dă ora exactă: paisprezece, în zece minute, trebuie să plece. Trebuie să fie înapoi la Minister până la ora paisprezece-treizeci. Curios, dar clinchetul ceasului are darul de a-l mai înviora puţin. Este deja o fantomă singuratică, rostind un adevăr pe care nimeni nu-l va auzi vreodată. Dar, atâta timp cât îl rosteşte, pentru el este un mod vag de a nu rupe continuitatea. Nu făcându-te auzit, ci păstrându-ţi judecata sănătoasă poţi duce mai departe moştenirea speţei umane. Se întoarce la măsuţă, îşi înmoaie peniţa în cerneală şi scrie:


Viitorului sau trecutului, acelui timp în care gândirea este liberă, în care oamenii sunt diferiţi unul de altul şi nu trăiesc singuri, acelui timp în care există un adevăr, iar ceea ce a fost făcut nu mai poate fi desfăcut, din epoca uniformităţii, din epoca singurătăţii, din epoca Fratelui cel Mare, din epoca dublu-gânditului — salutare!


Gata, sunt un om mort, se gândeşte. Are impresia că abia acum, când în sfârşit a fost în stare să-şi formuleze gândurile, a făcut pasul cu adevărat decisiv. Consecinţele oricărui act stau în actul însuşi. Scrie:


Crimăgânditul nu atrage moartea: e/este moarte.


Acum, că s-a recunoscut pe el însuşi drept un om mort, este foarte important să rămână în viaţă cât mai mult timp cu putinţă. Uite, două degete de la mâna dreaptă le are pătate cu cerneală. Asta este genul de amănunt care te poate trăda. Cine-ştie-ce nătărău zelos de la Minister, care îşi bagă nasul peste tot, vreo femeie, de pildă, vreuna ca aia mică de statură, cu părul ca nisipul, sau ca fata cu părul negru de la Secţia Literatură, poate să-şi pună problema de ce a scris el în pauza de prânz, de ce a folosit un toc demodat, ce anume a scris — şi pe urmă să arunce o vorbă, uite-aşa, acolo unde trebuie. Se duce la baie şi-şi freacă bine mâinile cu un săpun grunjos, cafeniu-închis, care îi răzuieşte pielea ca glaspapirul şi, deci, este tocmai potrivit să-i şteargă cerneala de pe degete. Apoi îşi aranjează jurnalul înapoi în sertar. Nu are nici un rost să-şi mai bată capul să-l ascundă, dar cel puţin să poată şti sigur dacă existenţa lui a fost ori nu descoperită. Un fir de păr aşezat peste marginile paginilor ar fi prea evident. Cu vârful degetului, culege un fir de praf albicios pe care-l studiază câteva momente, ca să-l poată recunoaşte, şi-l depune pe colţul copertei, de unde precis va zbura dacă se întâmpla să mişte cineva cartea de la locul ei.

3

Winston o visează pe mama lui.

Trebuie să fi avut, socoteşte el în minte, vreo zece-unsprezece ani când a dispărut mama lui. Era o femeie înaltă, ca o statuie, şi destul de tăcută; avea mişcări lente şi un păr blond minunat. Pe tatăl lui nu şi-l aminteşte prea bine: doar atât, că era tuciuriu şi slab, întotdeauna îmbrăcat corect, cu haine închise la culoare — mai ales tălpile foarte subţiri de la pantofii tatălui său şi le aminteşte — şi că purta ochelari. Este convins că şi unul şi celălalt au fost înghiţiţi într-una dintre marile epurări ale anilor cincizeci.

Se face că mama lui stă undeva sub el, mult mai jos, ţinând-o în braţe pe sora lui. Despre sora lui nu-şi aminteşte decât că era un copil micuţ şi slab, care nu scotea niciodată nici un sunet, dar avea ochi mari şi atenţi. Şi mama şi sora lui se uită în sus, spre el. Se află, amândouă, într-un loc subteran oarecare, în fundul vreunui puţ, de pildă, sau în vreun mormânt foarte adânc, dar locul respectiv, deşi se găseşte şi aşa cu mult sub picioarele lui, se afundă văzând cu ochii. Poate că sunt în salonul cutărui vas care se duce la fund şi se uită la el prin apa din ce în ce mai sumbră. Mai este încă aer în salonul acela, încă îl mai pot vedea, şi el pe ele, dar se scufundă, se scufundă în apele întunecate care din clipă în clipă le vor ascunde vederii lui pentru totdeauna. El este undeva afară, la lumină şi la aer, în timp ce mama şi sora lui sunt supte către moarte şi ele sunt acolo jos tocmai fiindcă el este aici sus; ştie şi el treaba asta şi o ştiu şi ele, şi li se poate citi pe chipuri că ştiu. Nu există, însă, nici urmă de reproş pe feţele sau în inimile lor, nu există decât atât, conştiinţa că ele trebuie să moară pentru ca el să trăiască şi că asta face parte din ordinea de neclintit a lucrurilor.