Gramatica Nouvorbei are două particularităţi distincte. Prima este inter-schimbabilitatea cvasi-totală a diferitelor părţi de vorbire. Orice cuvânt al limbii — teoretic, acest lucru rămîne valabil chiar şi în cazul unor termeni profund abstracţi, precum dacă sau când — poate fî folosit ori ca verb, ori ca substantiv, ori ca adjectiv, ori ca adverb, între forma verbală şi cea nominală, atunci când provin din aceeaşi rădăcină, nu există niciodată nici o diferenţă, această regulă implicând de la sine suprimarea multor forme considerate arhaice. Cuvântul gândire, de exemplu, nu există în Nouvorba. Locul lui a fost luat de gândi, care îndeplineşte rol şi de substantiv, şi de verb. În această suprapunere, nu se respectă nici un principiu etimologic: în unele cazuri, substantivul este cel ales pentru a fi păstrat, în alte cazuri verbul. Chiar şi atunci când un substantiv şi un verb cu sensuri apropiate nu sunt etimologic înrudite, unul dintre ele este, de cele mai multe ori, suprimat. De exemplu, nu există nici un cuvânt pentru „a tăia”, sensul lui fiind suficient de bine acoperit de verb-substantivul cuţit. Adjectivele se formează prin adăugarea sufixului -al la verb-substantiv, iar adverbele, prin adăugarea sufixului -este. Astfel, de exemplu, vitezalînseamnă „rapid”, iar vitezeste -”iute”. Anumite adjective dintre cele pe care le avem astăzi, cum ar fi bun, tare, mare, negru, moale etc. au fost păstrate, dar numărul lor este foarte modest. Ele nu sunt necesare, din moment ce aproape orice sens adjectival poate fi obţinut adăugind sufixul -alla un verb-substantiv. Nici unul dintre adverbele de astăzi nu a fost reţinut, cu excepţia cîtorva care se termină deja în -este, terminaţia -este fiind invariabilă. Cuvântul bine, de exemplu, a fost înlocuit de buneste.

În plus, orice cuvânt — şi acest lucru este valabil, teoretic, pentru orice cuvânt al limbii — poate fi negat prin adăugarea prefixului ne- sau poate fi întărit prin afixul plus- sau, pentru o şi mai accentuată intensificare, prin dubluplus-. Astfel, de exemplu, nerece înseamnă „cald”, în timp ce plusrece şi dubluplusrece înseamnă, respectiv, „frig” si „foarte frig”. Este, de asemenea, posibil, aşa cum este şi în engleza de astăzi, să se modifice sensul aproape oricărui cuvânt cu ajutorul afîxelor prepoziţionale, cum sunt ante-, post-, supra-, sub- etc. Asemenea procedee fac posibilă o fantastică diminuare a vocabularului. Luând, de exemplu, cuvântul bun, nu este necesar un cuvânt ca rău, din moment ce sensul cerut este la fel de bine — de fapt, chiar mai bine — exprimat de nebun. Singurul lucru necesar, în cazul oricăror două cuvinte care formează o pereche naturală de antonime, este acela de a hotărî care dintre cele două să fie suprimat. Noapte, de exemplu, se poate înlocui cu nezi, sau zi cu nenoapte, după preferinţă.

A doua trăsătură distinctivă a gramaticii Nouvorbei este regularitatea. Cu câteva excepţii, menţionate în continuare, toate inflexiunile respectă aceleaşi reguli. Astfel, la toate verbele preteritul şi participiul perfect sunt identice şi se termină în -t: preteritul lui fura este furat, preteritul lui gândi este gândit si aşa mai departe, toate formele ca înotă, dădu, aduse, vorbi, luă etc. fiind eliminate. Toate pluralurile se formează adăugând -i sau -uri, după caz. Pluralurile de la om, bou, viaţă sunt omi, boui, viaturi.

Singurele clase de cuvinte cărora li s-a acceptat o inflexiune neregulată sunt pronumele personale, cele relative, adjectivele demonstrative şi verbele auxiliare. Toate acestea îşi urmează vechea folosinţă, cu excepţia lui ce, abandonat ca nefîind necesar şi a auxiliarelor o să şi are să, la care s-a renunţat, ele fiind acoperite, în toate cazurile, de va. Mai există unele neregularităţi în formarea cuvintelor, izvorând din necesitatea unei vorbiri rapide sau uşoare. Un cuvânt greu de pronunţat, sau care ar putea fi incorect auzit şi înţeles, este socotit ipso facto necorespunzător; de aceea, uneori, de dragul eufoniei, sunt inserate litere suplimentare în câte un cuvânt sau este reţinută câte o construcţie învechită. Această necesitate se face simţită, însă, mai ales în legătură cu vocabularul B. De ce se acordă o importanţă atât de mare uşurării pronunţiei vom lămuri mai jos.

Vocabularul B

Vocabularul B constă din cuvinte care au fost special concepute în scopuri politice; mai concret spus, cuvinte care, pe lângă faptul că au, fiecare în parte, o implicaţie politică, urmăresc şi impunerea atitudinii mentale dezirabile la persoana care le foloseşte. Fără o profundă înţelegere a principiilor SOCENG-ului, este dificil să foloseşti aceste cuvinte corect, în unele cazuri, ele pot fi traduse în Vechivorb ă, sau chiar în cuvinte împrumutate din vocabularul A, dar un asemenea lucru cere, de obicei, o lungă parafrază şi întotdeauna implică pierderea anumitor nuanţe. Cuvintele din vocabularul B sunt un fel de stenografie verbal ă care acoperă, de multe ori, serii întregi de idei prin câteva silabe, fiind, însă, în acelaşi timp, mai clare şi mai puţin variabile decât limba cotidiană.

Cuvintele din vocabularul B sunt, în totalitate, cuvinte compuse. Ele constau din două sau mai multe cuvinte cuvinte compuse, cum ar fi scrievorbitor, se găsesc, bineînţeles, si în vocabularul A, dar acestea nu sunt decât nişte abrevieri comode şi nu au o nuanţă ideologică specială (n.a). sau porţiuni de cuvinte, alăturate într-o manieră uşor de pronunţat. Amestecul rezultat este întotdeauna un verb-substantiv a cărui flexiune urmează regulile obişnuite. Să luăm un singur exemplu: cuvântul bungândi, cu sensul, în linii mari, de „ortodoxie” sau, dac ă vrei să-l consideri verb, „a gândi în mod corect”. Acesta se derivă astfel: verb-substantiv — bungândi; preterit şi participiu perfect — bungândit; participiu prezent — bungândind; adjectiv — bungândal; adverb — bungândeşte; substantiv verbal — bungânditor.

Cuvintele din vocabularul B nu sunt construite dup ă nici un principiu etimologic. Cuvintele din care sunt formate pot fi orice parte de vorbire, plasate în orice ordine şi mutilate în orice mod care le face uşor de pronunţat, cu condiţia să se înţeleagă, în acelaşi timp, de unde provin, în cuvântul crimăgândi, „delict de gândire”, de exemplu, gândi vine pe locul al doilea, în timp ce, în gândipol, „Poliţia Gândirii”, vine pe locul întâi, iar al doilea cuvânt, poliţie şi-a pierdut silabele finale.

Din cauza unor dificultăţi mai mari în menţinerea eufoniei, formaţiile neregulate sunt mai frecvente în vocabularul B. De exemplu, formele adjectivale de la Minadev, Minipax şi Miniiub sînt, respectiv, minireal, minipasnic şi minidrag, pur şi simplu fiindcă -adeval, -paxal şi -iubal ar suna oarecum ciudat. Cu toate acestea, teoretic vorbind, toate cuvintele din vocabularul B pot fi derivate şi toate se derivează în acelaşi fel.

Unele dintre cuvintele din vocabularul B au înţelesuri deosebit de subtile, aproape imposibil de sesizat pentru cine nu stăpâneşte limba în totalitatea ei. Iată, de exemplu, o propoziţie caracteristică, apărută într-un articol de fond din Trimes: Vechigânditorii neburtăsimt SOCENG. Cel mai scurt mod de a traduce această propoziţie în Vechivorbă ar fi următorul: „Cei ale căror concepţii s-au format înainte de revoluţie nu pot avea o înţelegere cu adevărat afectivă a principiilor Socialismului Englez”. Dar traducerea nu este cea mai potrivită, în primul rând, pentru a înţelege în profunzime sensul propoziţiei citate, este nevoie de cunoaşterea clară a realităţii acoperite de termenul SOCENG. In al doilea rând, numai o persoană cu profunde cunoştinţe de SOCENG poate aprecia la justa ei valoare forţa cuvântului burtăsimţi, care implică o acceptare oarbă şi viscerală, astăzi greu de imaginat; sau a cuvântului vechigândi, care este în mod indisolubil legat de ideea efemerităţii şi a decadenţei. Dar rolul special al anumitor cuvinte din Nouvorbă este nu atât de a exprima semnificaţii, cât de a le suprima. Aceşti termeni care, prin forţa lucrurilor, sunt puţini la număr, conţin ei înşişi serii întregi de semnificaţii care, fiind astfel suficient acoperite de câte un singur termen unic şi inteligibil, pot fi eliminate şi uitate. Cea mai mare dificultate cu care se confruntă redactorii Dicţionarului Nouvorbei nu este aceea de a inventa noi termeni, ci, odată aceştia inventaţi, să-şi dea bine seama ce anume înseamnă fiecare; sau, altfel spus, să-şi dea bine seama ce serii de cuvinte sunt desfiinţate prin existenţa celor dintâi.

După cum am mai arătat şi în cazul cuvântului liber, unele cuvinte care au avut, la un moment dat, o semnificaţie devenită eretică sunt păstrate, uneori, de dragul aparenţelor, dar numai după ce sunt curăţate de respectivele semnificaţii nedorite. Nenumărate alte cuvinte, de exemplu, onoare, dreptate, moralitate, internaţionalism, democraţie, ştiinţă sau religie, au încetat, pur şi simplu, de a mai exista, în locul lor, există câteva cuvinte artificiale care le acoperă sensurile şi, acoperindu-le, le abolesc. Toate cuvintele care sunt legate de obiectivitate si ra tionalism intră în sfera unicului termen crimăgândi. O precizie mai mare ar putea deveni primejdioasă. Unui membru al Partidului i se cere să aibă o concepţie asemănătoare cu cea a vechiului evreu, care ştia, fără să cunoască prea multe în rest, că toate popoarele, afară de poporul evreu, venerau „idoli”. El nu avea nevoie să ştie că acelor zei li se spunea Baal, Osiris, Moloh, Astarte şi aşa mai departe; cu cât ştia mai puţin despre ei, cu atât mai solidă îi era credinţa. Îl cunoştea pe Iehova şi poruncile lui Iehova; deci ştia că orice altă divinitate, care purta orice alt nume şi avea orice alte atribute, era un idol. Aproximativ în acelaşi mod, un membru al Partidului ştie care anume este comportamentul corect, iar în termeni foarte generali şi excesiv de vagi ştie ce anume îndepărtări de la linia corectă respectivă sunt posibile. Viaţa lui sexuală, de exemplu, este cuprinsă, în totalitate, între două cuvinte din Nouvorbă: sexcrimă, „imoralitate sexuală”, şi bunsex, „castitate”. Sexcrimă cuprinde toate delictele sexuale imaginabile: prea-curvia, adulterul, homosexualitatea şi alte perversiuni, dar şi copulaţia normală practicată pentru plăcerea în sine. Acestea nu au de ce să fie numite separat, din moment ce toate sunt la fel de condamnabile şi, în principiu, se pedepsesc cu moartea, în vocabularul C, care constă din termeni ştiinţifici şi tehnici, s-ar putea dovedi necesar ca anumitor aberaţii sexuale să li se aplice denumiri specializate, dar cetăţeanului de rând nu-i sunt necesare asemenea denumiri. El ştie ce se înţelege prin bunsex, copulaţia normală între bărbat şi femeie, având drept unic scop dobândirea de copii, fără nici o plăcere fizică din partea femeii; orice altceva este sexcrimăln Nouvorbă, este aproape imposibil de a duce un gând neortodox mai departe de simpla percepere a faptului că este neortodox; dincolo de acest punct, lipsesc cuvintele necesare.

Nici un termen din vocabularul B nu este neutru din punct de vedere ideologic. Mulţi dintre ei sunt eufemisme. Unii, de exemplu voioslag, „lagăr de muncă obligatorie”, sau Minipax, „Ministerul Păcii” (adică Ministerul de Război), înseamnă aproape exact opusul a ceea ce par a exprima. Alţii, însă, dimpotrivă, dovedesc înţelegerea sinceră şi dispreţuitoare a adevăratei feţe a societăţii oceanice. Un exemplu pentru aceştia este alimprol, care desemnează distracţiile stupide şi ştirile false asigurate de Partid maselor.

În sfârşit, alte cuvinte sunt echivoce, având conotaţia „bun” când se referă la Partid şi „rău” când se referă la duşmanii săi. Pe lângă toate acestea, însă, există un mare număr de cuvinte care, la prima vedere, par simple abrevieri, dar care îşi derivă culoarea ideologică nu din semnificaţie, ci din structură.

În măsura în care acest lucru s-a dovedit realizabil, orice are sau ar putea avea o oarecare semnificaţie ideologică intră în vocabularul B. Numele fiecărei organizaţii, grupări etnice, doctrine, ţări, instituţii, clădiri publice a fost decupat după modelul obişnuit, adică a devenit un singur cuvânt, uşor de pronunţat, format din numărul minim de silabe necesare, în aşa fel încât derivarea iniţială să nu se piardă. La Ministerul Adevărului, de exemplu, Secţia Documente, la care a lucrat şi Winston Smith, se numeşte Secdoc, Secţia Literatură se numeşte Seclit, Secţia Teleprograme se numeşte Sectele şi aşa mai departe. Acest lucru nu se face, însă, numai cu scopul de a economisi timp. Încă din primele decenii ale secolului douăzeci, cuvintele şi expresiile trunchiate au devenit una dintre tr ăsăturile specifice ale limbajului politic; s-a observat chiar că tendinţa de a folosi asemenea abrevieri era mai accentuată în societăţile totalitare. De exemplu, cuvinte ca Nazi, Gestapo, Comintern, Inprecorr,Agitprop. Iniţial, această practică a fost adoptată, dacă se poate spune aşa, în mod instinctiv, dar Nouvorbă face uz de ea cu un scop bine stabilit. S-a observat că, printr-o asemenea abreviere, un cuvânt îşi îngustează şi-şi modifică subtil aria de semnificaţie, pentru că majoritatea asociaţiilor mentale pe care altminteri le-ar genera sunt eliminate. De exemplu, cuvintele Internaţionala Comunistă sugerează un tablou compozit, al înfrăţirii între oameni, cu steaguri roşii si baricade, cu Karl Marx şi Comuna din Paris. Cuvântul Comintern, însă, nu sugerează nimic altceva decât o organizaţie strâns unită, cu o doctrină bine definită. El se referă la ceva aproape tot atât de uşor de conturat şi de limitat ca scop, cum ar fi un scaun sau o masă. Comintern este un cuvânt pe care îl poţi rosti aproape fără să-ţi pui mintea la contribuţie, pe când Internaţionala Comunistă este o expresie asupra căreia eşti obligat să zăboveşti măcar câteva momente, în acelaşi mod, asociaţiile create de un cuvânt ca Minadev sunt mai puţine şi mai lesne de controlat decât cele generate de Ministerul Adevărului. Această realitate explică nu numai obiceiul de a abrevia ori de câte ori este posibil, ci şi grija oarecum exagerată de a face fiecare cuvânt uşor de rostit. În Nouvorbă, eufonia trage mai greu în balanţă decât toate celelalte considerente, afară de precizia semnificaţiei. Regularitatea gramaticală îi este sacrificată ori de cîte ori se dovedeşte necesar. Şi este firesc să fie aşa, din moment ce raţiunile de ordin politic reclamă, mai presus de orice, cuvinte scurte, decupate, cu un înţeles inconfundabil, care pot fi rostite rapid şi care trezesc un număr minim de ecouri în mintea vorbitorului. Cuvintele din vocabularul B capătă chiar un plus de forţă prin faptul că sînt, mai toate, foarte asemănătoare. Aproape invariabil, aceste cuvinte — bungândi, Minipax, alimprol, sexcrimă, voioslag, SOCENG, burtăsimţi, gândipol si câte-şi-mai-câte — sunt formate din două-trei silabe, cu accentul distribuit în mod relativ egal între prima şi ultima silabă. Folosirea lor conduce la un stil bolborosit de a vorbi, sacadat şi monoton în acelaşi timp. Ceea ce se şi urmăreşte. Intenţia este aceea de a face ca vorbirea, şi mai ales vorbirea în legătură cu orice subiect care nu este neutru din punct de vedere ideologic, să devină cât mai independentă de conştiinţă. Pentru scopurile vieţii de fiecare zi, trebuie, fără îndoială, ca măcar uneori să cugeti înainte de a vorbi, dar un membru al Partidului, dacă este solicitat sau nevoit să-şi exprime opinia într-o problemă politică sau etică, trebuie să fie în stare să emită judecăţile corecte la fel de automat ca o mitralieră care îşi scuipă gloanţele. Pregătirea sa îi permite acest lucru, limba îi oferă un instrument aproape fără cusur, iar structura cuvintelor, cu sonoritatea lor bolovănoasă şi cu o anume urâţenie care se acordă perfect cu spiritul SOCENG-ului, nu face decât să-i ofere un sprijin.