Nu-şi mai aduce aminte ce anume s-a petrecut, dar în vis este conştient că, într-un fel sau altul, mama şi sora lui şi-au sacrificat viaţa pentru ca el să trăiască. Este unul dintre acele vise care, deşi păstrează decorul caracteristic viselor, sunt o continuare a activit aţii intelectului treaz şi în care devii conştient de anumite fapte şi idei care ţi se par inedite şi valoroase şi după ce te trezeşti.

Ceea ce-l izbeşte acum, prin vis, este faptul că moartea mamei lui, cu aproape treizeci de ani în urmă, a fost tragică şi nefericită, dar într-un fel care acum, în ziua de astăzi adică, nu mai este posibil. Tragismul, aşa cum îl vede el, ţine de nişte vremuri mai îndepărtate, de un trecut în care mai existau viaţa particulară, dragostea şi prietenia, în care membrii unei familii stăteau alături unul de altul, fără să aibă nevoie de motivaţie pentru asta. Amintirea mamei lui îi rupe inima pentru că mama lui a murit iubindu-i pe el când el era prea mic şi prea egoist ca s-o iubească la rândul lui şi pentru că, într-un fel anume — dar concret în ce fel nu-şi mai aduce aminte —, s-a sacrificat pe ea însăşi unei concepţii despre loialitate care era deopotrivă personală şi imuabilă. Aşa ceva este clar că nu se mai poate întâmpla în ziua de astăzi. Azi există frică, ură şi durere, dar nu mai există nici o demnitate a sentimentelor, nici un regret profund sau complex.

Toate acestea i se pare acum, în vis, că le vedea atunci în ochii mari ai mamei şi ai surorii lui, care se uitau în sus la el, prin apa din ce în ce mai întunecată, de la sute de metri sub el şi scufundându-se şi mai adânc.

Deodată, brusc, se face că stă pe o iarbă deasă, scurtă, într-o seară de vară, când razele piezişe ale soarelui aruncă limbi de aur peste pajişte. Peisajul care i se întinde înaintea ochilor îi revine atât de frecvent în vise, încât niciodată nu este pe deplin sigur dacă l-a văzut sau nu în realitate. Când se trezeşte, îl numeşte în gând Tărâmul de Aur. Este de fapt o păşune veche, cu iarba roasă de iepuri, cu o potecă şerpuind de la un capăt la altul şi cu câte un muşuroi de cârtiţă din loc în loc. În liziera de pe partea cealaltă, crengile ulmilor foşnesc încet în adierea vântului, iar frunzele abia se mişcă, în mase compacte, ca părul unei femei. Undeva, prin apropiere, deşi nu se vede, curge liniştit un pârâu limpede. Pe sub sălciile de pe maluri, apa formează băltoace în care înoată ochene. Fata cu părul negru vine înspre el peste pajişte. Îşi smulge hainele de pe ea, parcă dintr-o singură mişcare, şi le azvârle cât colo cu dispreţ. Are trupul alb şi neted, dar nu trezeşte în el nici o dorinţă şi, de fapt, abia dacă el se uită la trupul ei. Ceea ce-l copleşeşte în clipa aceasta este admiraţia pentru gestul cu care fata îşi aruncă hainele în lături, în graţia şi nevinovăţia lui, gestul ei parcă ar anihila o întreagă civilizaţie, un întreg sistem de gândire, ca şi cum Fratele cel Mare şi Partidul şi Poliţia Gândirii ar putea fi proiectate în nefiinţă printr-o singură şi splendidă mişcare a braţului. Şi gestul fetei ţine de trecutul îndepărtat. Winston se trezeşte cu cuvântul „Shakespeare” pe buze.

Tele-ecranul difuzează un fluierat asurzitor, care insistă pe aceeaşi notă timp de treizeci de secunde. Este şapte şi cincisprezece, ora de trezire pentru funcţionari. Winston se urneşte din pat gol — pentru că un membru al Partidului Exterior primeşte numai trei mii de cupoane pentru îmbrăcăminte pe an şi o pijama costă şase sute — şi-şi trage pe el un maiou jerpelit şi un şort, care zac aruncate pe un scaun. Peste trei minute încep Mişcările Fizice, în clipa următoare, însă, îl apucă un acces violent de tuse, aşa cum păţeşte aproape de fiecare dată când se scoală din pat. Tuşea îi goleşte plămânii atât de tare, încât numai întins pe spate şi trăgând cu calm o serie de respiraţii profunde izbuteşte să-şi recapete suflul. I s-au umflat şi venele de efortul tuşitului, iar ulceraţia varicoasă a început din nou să-i dea mâncărimi.

— Treizeci la patruzeci, alinierea !! — latră o voce ascuţită de femeie. Treizeci la patruzeci, alinierea, vă rog! Luaţi poziţia de începere, treizeci la patruzeci!

Winston sare în poziţie de drepţi în faţa tele-ecranului, pe care a apărut deja imaginea unei femei destul de tinere, uscăţivă, dar musculoasă, în ţinută de sport şi încălţată cu papuci de gimnastică. — îndoirea şi-ntinderea braţelor! — zbiară instructoarea. Ritmul la mine! Unu, doi, trei, patru! Unu, doi, trei, patru! Haideţi, tovarăşi, mai multă viaţă-n mişcări! Unu, doi, trei, patru! Unu, doi, trei, patru!…

Durerea provocată de accesul de tuse nu i-a alungat cu totul din minte, lui Winston, impresia lăsată de vis, iar mişcările ritmice ale exerciţiului de înviorare au darul de a i-o readuce în minte. Tot aruncându-şi braţele mecanic înainte şi înapoi, cu acea mină de neclintită satisfacţie întipărită pe faţă, care este considerată potrivită în timpul Mişcărilor Fizice, se străduieşte să parcurgă, în gând, drumul invers, către perioada cea mai tulbure a primei lui copilării. Extraordinar de greu îi vine să-şi reamintească. Dincolo de ultimii ani cincizeci, totul devine confuz. Neavând nimic palpabil de luat ca reper, până şi propria-ţi viaţă îşi pierde contururile clare, îţi aminteşti detaliile unor întâmplări, fără să le mai poţi reconstitui atmosfera, şi apoi mai sunt şi lungi perioade goale, albe, de care nu poţi lega nimic.

Totul era altfel pe atunci. Până şi numele ţărilor, până şi forma lor pe hartă erau altele. Aerobaza Unu, de exemplu, nu se numea aşa în zilele acelea; se numea Anglia, de fapt Marea Britanie, deşi Londra — despre asta chiar că ar putea pune mâna în foc — s-a chemat dintotdeauna Londra, în schimb, nu-şi aminteşte cu siguranţă de nici o perioadă în care să nu fi fost război, deşi se pare că în copilăria lui a fost o perioadă destul de lungă de pace, fiindcă una dintre primele lui amintiri este legată de un raid aerian care a luat pe toată lumea prin surprindere — cel puţin lui aşa i s-a părut. Asta se întâmpla cam prin anii când peste Colchester a căzut bomba atomică. Raidul în sine nu şi-l aminteşte, în schimb şi astăzi simte mâna tatălui său, cum îl ţinea pe el strâns de mână în timp ce coborau nişte scări în jos, în jos, din ce în ce mai jos, către un loc oarecare aflat adânc în pământ. Scara cobora în spirală şi zdroncănea sub paşii lui şi până la urmă aşa de tare i-au obosit picioarele, încât a început să bâzâie şi au trebuit să se oprească să-şi mai tragă sufletul. Mama lui, în felul ei lent şi visător, venea după ei doi, mult mai în spate. Ea o ducea în braţe pe sora lui mai mică-sau poate nu ducea decât o legătură de pături: nu ştie sigur dacă sora lui se născuse deja pe-atunci. Până la urmă, au ajuns într-un loc zgomotos şi aglomerat, iar el, Winston, a văzut că era vorba de o staţie de metrou.

Erau acolo unii care stăteau pe dalele de piatră de pe jos ; alţii, strânşi compact la un loc, stăteau pe paturi de fier aşezate unul peste altul. Winston şi mama lui şi tatăl lui şi-au găsit un loc pe jos, iar alături de ei, pe un pat de fier, stăteau doi bătrâni, un bărbat şi o femeie, lipiţi unul de altul. Bătrânul avea un costum închis la culoare, modest, şi o şapcă de stofa neagră dată pe spate de părul foarte alb; avea faţa roşie şi ochii albaştri şi plini de lacrimi. Duhnea a gin. Parcă i se evapora gin din piele în loc de transpiraţie şi n-ar fi fost imposibil ca şi lacrimile care i se revărsau din ochi să fi fost gin curat. Dar, cu toate că era destul de beat, avea şi o suferinţă oarecare, autentică şi insuportabilă, în felul lui copilăresc, Winston şi-a dat seama atunci că bătrânului tocmai i se întâmplase cine-ştie-ce lucru cumplit, ceva ce nu se putea nici uita, nici repara vreodat ă. Ba chiar i s-a părut că şi ştia despre ce era vorba. Cineva fusese ucis, poate vreo nepoţică pe care bătrânul o iubea. La fiecare câteva minute, spunea:

— Nu trebuia s-avem noi încredere-n ăştia. Am spus eu, mamă, sau n-am spus?! Uite ce iese când te-ncrezi-n ăştia. Eu aşa am spus tot timpul. Nu trebuia s-avem noi încredere-n nenorociţii ăştia. Dar cine erau nenorociţii în care n-ar fi trebuit avut încredere — asta Winston nu a aflat niciodată.

Cam de prin vremea respectivă, războiul a fost literalmente neîntrerupt, deşi, teoretic vorbind, nu a fost mereu acelaşi război. Timp de câte luni, când era el copil, au avut loc lupte de stradă confuze chiar în Londra, dintre care pe unele şi le mai aminteşte încă, şi anume foarte limpede. Dar să contureze istoria întregii perioade, să spună cine se lupta cu cine în fiecare moment — aşa ceva i-ar fi cu totul imposibil, pentru că nici un document scris şi nici un cuvânt rostit nu vorbeşte de vreo grupare a forţelor alta decât cea prezentă. Uite, de exemplu în momentul de faţă, în 1984 — presupunând că este, într-adevăr, anul 1984 —, Oceania se află în război cu Eurasia şi în alianţă cu Estasia. In nici o situaţie publică sau particulară nu se recunoaşte că ar fi existat vreodată vreun moment în care cele trei puteri să fi fost altfel grupate, în realitate, după cum el, Winston Smith, ştie foarte bine, nu au trecut decât patru ani de când Oceania era în război cu Estasia şi în alianţă cu Eurasia. Dar acesta nu este decât un amănunt pe care el, cum-necum, îl ştie pe ascuns, fiindcă memoria lui nu este suficient de bine disciplinată. Oficial, schimbarea alianţelor nu a avut loc niciodată. Oceania este în război cu Eurasia: asta înseamnă că Oceania este dintotdeauna în război cu Eurasia. Duşmanul din fiecare moment reprezintă răul absolut şi, prin urmare, orice înţelegere cu el, trecută, prezentă sau viitoare, este de neconceput. Chestia cea mai îngrozitoare, se gândeşte el pentru a zece-mia oară, în timp ce-şi trage umerii înapoi atât de tare, încât îl dor (cu mâinile proptite în şolduri, îşi roteşte corpul din mijloc, exerciţiu, cică, bun pentru muşchii spatelui), chestia cea mai îngrozitoare este că s-ar putea să fie adevărat. Dacă Partidul poate să-şi bage mâinile până la coate în trecut şi să afirme, despre cutare sau cutare eveniment: nu a avut loc niciodată — oare nu este chestia asta mai înfricoşătoare şi decât tortura şi chiar decât moartea?

Partidul afirmă că Oceania nu a fost niciodată în alianţă cu Eurasia. Iată, însă, că el, Winston Smith, ştie că Oceania a fost în alianţă cu Eurasia nu mai departe decât cu patru ani în urmă. Dar de unde ştie el treaba asta? Numai din propria lui conştiinţă care, oricum, mai are puţin şi urmează să fie anihilată. Dacă toţi ceilalţi acceptă minciuna pe care Partidul le-o impune, dacă toate documentele povestesc aceeaşi gogoriţă, atunci minciuna se transferă în istorie şi devine adevăr. „Cine controlează trecutul”, zice o lozincă a Partidului, „controlează viitorul; cine controlează prezentul controlează trecutul.” Şi totuşi, trecutul, deşi prin însăşi natura lui supus modificărilor, nu a fost niciodată modificat. Orice este adevărat în clipa de faţă a fost şi va fi întotdeauna adevărat. E foarte simplu. Nu-ţi trebuie decât o nesfârşita serie de victorii asupra propriei tale memorii rebele. Controlul realităţii, cum i se spune, sau, în Nou-vorbă, dublugândit.

— Pe loc repaus! — strigă instructoarea, ceva mai blând.

Winston îşi lasă braţele să-i cadă pe lângă corp şi-şi umple din nou plămânii cu aer. Mintea îi alunecă în lumea ca un labirint a dublugânditului. Să ştii şi să nu ştii, să fii conştient de o totală veridicitate în timp ce spui minciuni cu grijă construite, să susţii în acelaşi timp două idei care se exclud reciproc, ştiind că sunt opuse, şi totuşi să crezi în amândouă; să foloseşti logica împotriva logicii, să renegi morala în timp ce o pretinzi altora, să crezi că democraţia este imposibilă şi că Partidul este păstrătorul democraţiei; să uiţi orice este necesar să uiţi, pe urmă să readuci lucrul respectiv în memorie exact când este nevoie de el şi să-l uiţi imediat din nou; şi, mai presus de toate, să aplici acelaşi proces de gândire procesului însuşi. Iată care este cea mai înaltă subtilitate: să provoci în mod conştient inconştienţa şi pe urmă să redevii conştient de actul de auto-hipnoză pe care tocmai l-ai săvârşit. Chiar şi simplul fapt de a înţelege cuvântul dublugândit presupunea folosirea dublugânditului. Instructoarea a luat din nou poziţia de drepţi.

— Şi acum, să vedem cine îşi poate atinge vârfurile picioarelor! — comandă ea cu entuziasm. De la şold, vă rog, tovarăşi! Unu — doi! Unu — doi! …

Winston detestă exerciţiul ăsta, fiindcă îi dă dureri ascuţite de jos de la călcâie până sus la fese şi de multe ori sfârşeşte prin a-i provoca un nou acces de tuse. Calitatea lui zice-se plăcută iese din sfera meditaţiilor lui Winston. Trecutul, se gândeşte, nu a fost doar modificat, a fost de fapt distrus. Pentru că, uite, cum poţi să mai stabileşti cronologic până şi întâmplarea cea mai evidentă, când nu există nici un document în afară de propria ta memorie? încearcă să-şi aducă aminte în ce an a auzit pentru prima oară vorbindu-se de Fratele cel Mare. Trebuie să fi fost cândva prin anii şaizeci, dar când anume — asta îi este imposibil să precizeze. Bineînţeles, în cărţile de istorie a Partidului, Fratele cel Mare trece drept conducătorul şi apărătorul Revoluţiei încă din primele ei zile. Faptele lui de arme au fost, încetul cu încetul, împinse înapoi în timp, p ătrunzând până şi în lumea fabuloasă a anilor treizeci şi patruzeci, când încă se mai plimbau pe străzile Londrei capitaliştii cu pălăriile lor ciudate, de formă cilindrică, în automobile mari şi strălucitoare sau în trăsuri cu cai, care aveau pereţii laterali din sticlă. Nu ai cum să ştii cât din legenda asta este adevăr şi cât este invenţie. Winston nu-şi mai aduce aminte nici măcar Partidul însuşi în ce an şi-a început existenţa. Nu crede să fi auzit vreodată cuvântul SOCENG înainte de 1960, dar poate că, în forma lui din Vechivorbă — adică Socialismul Englez —, termenul a existat şi mai înainte. Totul se topeşte în ceaţă. Bineînţeles că, uneori, ţi se întâmpla să poţi pune degetul pe o minciună evidentă. De exemplu, nu este adevărat ceea ce pretind cărţile de istorie a Partidului, şi anume că Partidul ar fi inventat avioanele. El, Winston, îşi aminteşte că avioane existau şi pe vremea când el era copil mic de tot. Dar nimic nu se poate dovedi. Nu există nici o probă. O singură dată în viaţă a avut în mână un document care dovedea incontestabil falşi fîcarea unui fapt istoric. Şi în ziua aia…