— Sigur că da, nu putem risca, zice Winston, dând din cap a încuviinţare.

— Adică, ce vreau să spun, doar e război, nu? — completează Parsons. Parcă pentru a confirma spusele lui, la tele-ecranul aflat deasupra capetelor lor izbucneşte un sunet de goarnă. De data asta, însă, nu este un anunţ despre vreo altă victorie militară, ci doar un comunicat din partea Ministerului Abundenţei:

— Tovarăşi! — strigă o voce de tânăr entuziasmat. — Atenţiune, tovarăşi! Avem să vă dăm veşti măreţe! Am câştigat bătălia pentru producţie ! Beneficiile, la toate categoriile de bunuri de consum, pe care tocmai le-am centralizat, demonstrează că nivelul de trai a crescut, anul trecut, cu nici mai mult, nici mai puţin, de douăzeci la sută. În această dimineaţă, în întreaga Oceanie au avut loc demonstraţii spontane, mii de oameni ai muncii n-au putut fi opriţi să iasă din fabrici şi din birouri şi să mărşăluiască pe străzi purtând drapele şi exprimându-şi mulţumirile lor către Fratele cel Mare pentru viaţa noastră nouă, fericită, pe care conducerea sa înţeleaptă ne-a făcut s-o trăim. Iată câteva dintre datele centralizate. Produse alimentare…

Expresia „viaţa noastră nouă, fericită” revine de mai multe ori. De câtva timp, este formula preferată a Ministerului Abundenţei. Parsons, căruia semnalul de goarnă i-a captat toată atenţia, stă cu gura căscată şi ascultă, într-o atitudine de solemnitate, ca un fel de plictiseai ă sfătoasă. Nu poate urmări cifrele, dar este conştient că, într-un fel sau altul, reprezintă un motiv de satisfacţie. Scoate o pipă imensă şi soioasă, plină deja pe jumătate cu scrum de tutun. Având raţia de tutun de numai o sută de grame pe săptămână, rareori poţi să-ţi umpli pipa până sus. Winston fumează o ţigară Victoria, pe care o ţine cu atenţie la orizontală. Raţia următoare începe abia de mâine şi nu i-au mai rămas decât patru ţigări. Pentru moment, şi-a astupat urechile la zgomotele mai îndepărtate şi ascultă şi el ce se spune la tele-ecran. S-ar părea că au avut loc chiar şi demonstraţii în semn de mulţumire adusă Fratelui cel Mare pentru majorarea raţiei de ciocolată la douăzeci de grame, şi nu mai departe decât ieri, se gândeşte el, s-a anunţat că raţia urma să fie redusă la douăzeci de grame pe săptămână. Cum dracului se poate înghiţi chestia asta după numai douăzeci şi patru de ore? Şi totuşi, uite că se înghite. Parsons o înghite uşor, cu prostia unui animal. Fiinţa fără ochi de la masa de alături o înghite fanatic, pasionat, cu dorinţa plină de furie de a urmări, denunţa şi vaporiza pe oricine ar pomeni că săptămâna trecută raţia era de treizeci de grame. Şi Syme — într-un anume fel mai complex, implicând dublu-gânditul — şi Syme o înghite. Şi-atunci, să fie el, oare, singurul cu memorie?!

Tele-ecranul debitează în continuare statistici absurde: în comparaţie cu anul trecut, există mai multă mâncare, mai multe case, mai multe haine, mai multă mobilă, mai multe cratiţe, mai mult gaz lampant, mai multe vapoare, mai multe elicoptere, mai multe cărţi, mai mulţi copii — mai mult din orişice, afară de boli, crime şi demenţă. An de an şi clipă de clipă, toţi şi toate merg zbârnâind în sus. Aşa cum făcea şi Syme mai devreme, Winston îşi ia şi el lingura şi începe să deseneze figuri cu ea prin zeama incoloră care s-a scurs pe masă, lăsând un model în balta lunguiaţă. Stă şi meditează cu duşmănie la esenţa fizică a vieţii. Oare întotdeauna a fost aşa? Mâncarea a avut întotdeauna gustul ăsta? îşi aruncă privirile peste sală. Cantina aglomerată, cu tavanul jos, pereţii jegoşiţi de frecarea sutelor de corpuri; mesele de fier, cu tăblia îndoită şi scaunele atât de înghesuite, de te loveşti în coate de cel de-alături; lingurile îndoite, tăvile ciobite, cănile albe şi grosolane; orice suprafaţă — unsuroasă; mizerie în orice crăpătură; şi un miros amestecat, mai mult acru, de gin prost, de cafea proastă, de tocană cu gust metalic şi de haine murdare. Tot timpul duci cu tine în burtă şi pe piele un fel de protest, sentimentul că ţi s-a luat ceva la care aveai dreptul. Este la fel de adevărat că nu-şi aminteşte de nimic cu mult diferit. Din ce mai ţine el minte exact, niciodată nu a avut destul de mâncare, nimeni nu a avut vreodată ciorapii şi chiloţii altfel decât plini de găuri, mobila a fost întotdeauna ciocnită şi şubredă, camerele — neîncălzite, metrourile — aglomerate, casele — dărăpănate, pâinea — neagră, ceaiul — o raritate, cafeaua — cu gust de jeg, ţigările — prea puţine, nimic ieftin şi din plin — afară, poate, de ginul obţinut pe cale sintetică. Şi totuşi, deşi este evident din ce în ce mai rău, pe măsură ce îmbătrâneşti, dacă inima ţi se revoltă de lipsa de confort, de murdărie, de lipsuri în general, de iernile interminabile, de ciorapii care ţi se lipesc de tălpi, de lifturile care niciodată nu merg, de apa rece, de săpunul grunjos, de ţigările care ţi se dezmembrează între degete, de mâncarea asta cu gustul ei ciudat şi greţos, nu este, oare, un semn că nu asta este ordinea firească a lucrurilor? De ce să simţi că nu mai poţi suporta, dacă nu ai, cumva, un fel de amintire ancestrală că lucrurile au stat, odată, altminteri?

Se uită din nou peste cantină. Aproape toţi sunt urâţi, şi tot urâţi ar fi, chiar îmbrăcaţi cu altceva decât cu salopeta albastră de uniformă, în fundul sălii, la o masă, stă singur un individ mic, cu o mutră ciudată, ca de gândac, şi cu ochii tot mici şi bea o cafea, aruncând priviri suspicioase într-o parte şi într-altă. Cât de uşor este, se gândeşte Winston, dacă te uiţi în jur, să crezi că modelul fizic desemnat de Partid ca fiind ideal — băieţi înalţi şi musculoşi şi fete cu sânii mari, şi unii şi ceilalţi blonzi, plini de viaţă, cu feţele arse de soare, fără griji —, că modelul ăsta există şi chiar predomină. De fapt, din câte ştie şi vede el, majoritatea locuitorilor Aerobazei Unu sunt mici, tuciurii la faţă şi dizgraţioşi. Ciudat cum proliferează tipul ăsta de oameni prin Ministere: mărunţi, bondoci, care se îngraşă de tineri, cu picioare scurte, cu mişcări bruşte şi mereu pe fugă, cu fetele unsuroase şi imobile şi cu ochii foarte mici. Se pare că este tipul de oameni care se dezvoltă cel mai bine sub conducerea Partidului.

Comunicatul Ministerului Abundenţei ia sfârşit cu un alt sunet de goarnă, după care urmează o muzică ieşită parcă din tinichea.

— Ministerul Abundenţei a făcut treabă bună anul ăsta, zice Parsons, trezit la un vag entuziasm de bombardamentul cu cifre, scoţându-şi pipa din gură şi dând din cap a încuviinţare. Apropo, Smith, bătrâne, bănuiesc că n-ai vreo lamă de ras să-mi dai şi mie?

— Nici măcar una singură, se grăbeşte Winston să-i răspundă. Şi eu de şase săptămâni mă rad cu aceeaşi lamă.

— Ei, oricum, m-am gândit să te-ntreb, bătrâne.

— Îmi pare rău, se scuză Winston.

Vocea măcăitoare de la masa de alături, care a tăcut în timpul comunicatului de la Minister, porneşte din nou, mai viguroasă ca niciodată. Fără să-şi dea seama de ce, Winston se trezeşte deodată gândindu-se la doamna Parsons, cea cu părul ca fânul şi cu praf în ridurile de pe obraji, în doi ani de zile, cel mult, copiii ăia or s-o denunţe Poliţiei Gândirii. Doamna Parsons o să fie vaporizată. Parsons, el, pe de altă parte, n-o să fie niciodată vaporizat. Individul fără ochi şi cu voce măcăitoare — nici ăla n-o să fie niciodată vaporizat. Fiinţele astea mărunte, care arată a gândaci şi se strecoară atât de grăbite pe coridoarele labirintice ale Ministerelor — nici ele n-or să fie niciodată vaporizate. Nici fata cu părul negru de la Secţia Literatură, nici ea n-o să fie niciodată vaporizată. Lui Winston i se pare că ştie din instinct cine are să supravieţuiască şi cine nu; deşi nu este deloc uşor de spus ce anume te ajută să supravieţuieşti.

În acest moment, tresare brusc din visarea cu ochii deschi şi. Fata de la masa de alături s-a întors pe jumătate şi se uită la el. Este chiar fata cu părul negru. Se uită la el dintr-o parte, dar ciudat de intens, în clipa în care ochii li se întâlnesc, ea îşi întoarce capul la loc.

Pe Winston îl năpădeşte o sudoare rece pe şira spinării, îl trece un fior îngrozitor, dar acesta şi trece la fel de repede, lăsând în urmă un fel de nelinişte enervantă. De ce-l urmăreşte? De ce se tot ţine după el? Din păcate, nu-şi mai aminteşte dacă ea era deja la masa aia când au sosit el şi cu Syme, sau a venit mai târziu, după ei. In orice caz, în timpul celor Două Minute de Ură de ieri, s-a aşezat imediat în spatele lui, deşi n-o obliga nimeni să stea acolo. Se prea poate să fî avut, de fapt, intenţia, de a-l asculta pe el, să vadă dacă striga destul de tare.

Ii revine în minte gândul de mai devreme: probabil că nu este chiar agentă a Poliţiei Gândirii, dar tocmai spionul amator este soiul cel mai primejdios. Nu are cum şti de cât timp se uită fata la el, dar se poate foarte bine să-l fi urmărit în ultimele cinci minute şi la fel de posibil este ca el să nu-şi fî controlat perfect trăsăturile feţei tot timpul. Teribil de riscant este să cazi pe gânduri într-un loc public sau în raza de acţiune a vreunui tele-ecran.

Cel mai mic indiciu te poate înfunda. Un tic nervos, o înfăţişare inconştientă de anxietate, obiceiul de a şopti pentru tine însuţi — orice duce cu gândul la ceva anormal sau la ceva ascuns, în orice caz, a arbora o expresie nepotrivită pe faţă — de exemplu, să ai o mutră neîncrezătoare când se anunţă câte o victorie — este în sine un delict care se pedepseşte. Există şi un cuvânt pentru asta în Nou-vorbă: crimăchip.

Fata s-a întors din nou cu spatele la el. Poate că, la urma urmei, nu se ţine după el; poate este numai o coincidenţă că s-a aşezat atât de aproape de el două zile la rând. I s-a stins ţigara, aşa că o aşează cu grijă pe colţul mesei. Şi-o păstrează pentru după slujbă, dacă reuşeşte să facă în aşa fel, încât să nu-i cadă tutunul din ea. Este aproape convins că individul de la masa de alături spionează pentru Poliţia Gândirii şi că el, Winston, o să ajungă în beciurile Ministerului Iubirii în cel mult trei zile, dar un cap ăt de ţigară nu trebuie irosit. Syme îşi împătureşte foaia de hârtie şi o bagă în buzunar.

— Auzi, bătrâne, zice Parsons, molfăindu-şi pipa între dinţi, ţi-am povestit vreodată cum au dat ăia mici ai mei foc la fusta unei babe care vindea-n piaţă, fîindc-o văzuseră-mpachetând cârnaţi într-un portret al lui FM.?! S-au strecurat până în spatele ei şi i-au dat foc c-o cutie de chibrituri. Cred c-au ars-o rău de tot. Nişte puşlamale, nu? Dar ai dracu’ ca muştarul. Clasa-ntâi îi pregătesc ăştia la Spioni, în ziua de azi, chiar mai bine ca pe vremea mea. Ce crezi că le-au dat, mai nou? Cornete acustice de ascultat pe gaura cheii. Aia mică a adus unu-acasă alaltăieri şi l-a-ncercat la uşa de la sufragerie. 'Ce c-aude de două ori mai bine decât dacă-şi lipeşte urechea de broască. Sigur că-i numai de jucărie, dar totuşi le face-o idee corectă, este?!

6

Winston scrie în jurnal:


Era acum trei ani, într-o seară întunecoasă, pe o străduţă dosnică, îngustă, de pe lângă una dintre gările mari. Stătea lângă un gang care se căsca în perete, sub un felinar care parcă nu lăsa lumina să plece de lângă el. A vea o figură tânăra, fardată foarte gros aşa cum îmi plăcea mie, adică îi dădea o albeaţă ca de mască, şi cu buzele de-un roşu aprins. Femeile de Partid niciodată nu se fardează pe obraji. Nu mai era nimeni pe stradă şi nici un tele-ecran. Ea a zis: doi dolari. Eu…


Pentru moment, îi vine prea greu să continue, îşi închide ochii şi-şi apasă pleoapele cu degetele, încercând să alunge imaginea care îi tot revine în minte de atunci. Simte o pornire aproape irezistibilă de a striga în gura mare o serie de vorbe porcoase. Sau să se dea cu capul de perete, să răstoarne masa şi să azvârle călimara pe fereastră — să facă orice gest violent, zgomotos sau dureros, doar-doar i-o întuneca amintirea care-l tulbură.

Cel mai mare duşman, se gândeşte, este propriul tău sistem nervos, în orice moment, încordarea din tine se poate manifesta sub forma unui simptom vizibil oarecare, îşi aminteşte de un om care a trecut pe lângă el pe stradă acum câteva săptămâni: un tip cu aspect ultra-comun, membru al Partidului, în vârsta de vreo treizeci şi cinci sau patruzeci de ani, mai degrabă înalt şi deşirat, care ducea o servietă în mână. Erau la câţiva metri unul de celălalt, când, deodată, toată partea stânga a feţii respectivului s-a contorsionat ca de un fel de spasm. Treaba asta s-a repetat exact când treceau unul prin dreptul celuilalt; nu era decât o convulsie, o palpit aţie rapidă ca pocnitura obturatorului de la un aparat de fotografiat, dar evident un gest obişnuit, îşi aduce aminte că s-a gândit, în momentul acela: „Amărâtu'-ăsta a dat-o dracului”. Şi cel mai înfiorător lucru este că ţi se poate foarte bine întâmpla fără să fii conştient. Dintre toate primejdiile, cea mai ucigătoare este să vorbeşti în somn. De aşa ceva nu ai cum se te păzeşti, atâta cât se pricepe el.

Trage aer în piept şi scrie mai departe:


…am mers cu ea prin gang şiprintr-o curte interioară şi am intrat într-o bucătărie de la subsolul unei case. Era acolo un pat, lipit de perete, şi o lampă cu gaz pe masă, dată foarte mic. Ea…


I se strepezesc şi acum dinţii, îi vine să scuipe. Se gândeşte în acelaşi timp la femeia din bucătăria de la subsol şi la Katherine, la nevasta lui. Pentru că Winston este însurat — în orice caz, a fost însurat; probabil că încă mai este, pentru că nu ştie ca nevasta lui să fi murit. Parcă şi acum respiră mirosul cald şi înăbuşitor al bucătăriei de la subsol, un miros compozit, de ploşniţe, haine murdare şi parfum ieftin, de proastă calitate şi totuşi îmbietor, pentru că femeile de Partid nu se dau niciodată cu parfum şi nici măcar nu se aşteaptă nimeni de la ele să facă aşa ceva. Numai prolii folosesc parfumuri. In mintea lui, mirosul de parfum se leagă indisolubil de ideea de făcut amor.

În ziua când s-a dus cu femeia aia, a făcut primul pas pe-alături în doi ani de zile. Relaţiile cu curvele erau şi sunt interzise, bineînţeles, dar asta este una dintre regulile pe care, din când în când, poţi să-ţi iei inima în dinţi s-o încâlci. E periculos, dar nu este o problemă de viaţă şi de moarte. Dacă eşti prins cu o curvă, poţi să iei cinci ani într-un lagăr de muncă silnică; dacă n-ai făcut nici un alt delict, scapi cu atâta. Şi adevărul este că e destul de simplu, cu condiţia să te fereşti să fii prins asupra faptului. Cartierele sărace mişună de femei gata să se vândă. Pe unele le poţi tocmi şi cu o sticlă de gin, din care prolii nu au voie să bea. În mod tacit, Partidul tinde chiar să încurajeze prostituţia, ca debuşeu pentru nişte instincte care nu pot fi complet suprimate. Curvăsăria în sine nu prea contează, atâta timp cât are loc pe fugă şi fără nici o plăcere şi cât nu angajează decât femei dintr-o clasă inferioară şi dispreţuită. De neiertat este promiscuitatea sexuală între membrii Partidului. Deşi este una dintre crimele pe care le mărturisesc, fără excepţie, toţi acuzaţii în marile epurări, e greu de închipuit că aşa ceva chiar se poate întâmpla.